Tăcerea

Să ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu şi să tăcem înaintea lui.

Doctrina rugăciunii monahale ne învaţă că rugăciunea se desăvârşeşte în tăcere. Tăcerea are în acest caz o dublă semnificaţie:

·        Tăcerea = a asculta

·        Tăcerea = a deveni una cu Dumnezeu

Tăcerea ca ascultare

Să-i povestim în rugăciune  totul lui Dumnezeu şi apoi să ne lăsăm copleşiţi de tăcere.

O tăcere plină de încredere în cel care ne-a ascultat toate problemele şi care se va ocupa de acestea în cel mai bun mod posibil. Să nu uităm însă niciodată că,  Dumnezeu în rugăciune nu e  un simplu ascultător care nu are nimic de spus ci, el este cel cu care dialogăm. În rugăciune  nu trebuie să  vorbim doar cu noi înşine.

Rugăciunea trebuie să devină un adevarat dialog  în care să fim convinşi că fiecare dintre partenerii dialogului doreşte să-l întâlnească  pe celălalt, iar acest lucru se poate realiza doar când cei doi se ascultă unul pe altul.

Dumnezeu nu e doar un ascultător static, nu e „coşul  nostru de gunoi”  ci trebuie să-i dăm posibilitatea de a ne răspunde problemelor care ne frământa.

În tăcere trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu, dar întrebarea este cum să ne comportăm, ce să facem spre a-l auzi cu adevărat.

Vom  auzi oare voci, cuvinte, din cer?

În timpul rugăciunii ne vor veni în minte zeci de gînduri şi în aceste  gânduri ale  noastre ne vorbeşte chiar Dumnezeu.

Călugării disting trei tipuri de gânduri în funcţie de efectele acestora, astfel:

·        gânduri ce vin de la Dumnezeu – care provoacă linişte şi pace interioară;

·        gânduri ce vin de la demoni – care provoacă agitaţie şi frică, chiar stări de încordare fizică;

·        gânduri propii persoanei-care sunt gândurile ce ne distrag şi ne fac superficiali în rugăciune şi meditaţie.

Să  ascultăm deci gândurile prin care Dumnezeu  ne vorbeşte, urmărind efectele pe care le produc aceste gânduri şi sentimente în  noi, ştiind bine că atunci când acestea vin de la Dumnezeu, ne umplem de pace şi de o bucurie profundă.

Dumnezeu ne provoacă prin aceste gânduri liniştitoare şi pline de pace, să ne adâncim în profunzimile noastre, să trăim zilnic viaţa noastră exterioară conformă cu profunditatea inimii noastre.

Iar dacă acolo în inimă  e linişte şi la exteriorul fiinţei noastre vom manifesta o pace adevărată în relaţiile cu aproapele.

Se întâmplă ca Dumnezeu să nu ne dea semne în rugăciune sau să nu ne răspundă imediat. Trebuie să fim pregătiţi să ascultăm în tăcere în continuare, cu răbdare,cu umilinţă şi speranţă până când  Dumnezeu ne va arăta cu claritate calea ce o avem de urmat.

Uneori vom suferi  datorită absenţei lui Dumnezeu de la rugăciunile noastre, dar va trebui să suportăm aceste stări de frică şi incertitudine  cu credinţa că El este cu siguranţă prezent  iar noi suntem cei care nu văd şi nu ascultă suficient de bine.

Să înţelegem deci că rugăciunea adevărată nu o realizăm de unii singuri, ci  ea depinde de venirea lui Dumnezeu . O venire care clasifică persoanele în două categorii:

·        persoane la care venirea lui Dumnezeu se petrece pentru că Dumnezeu îi consideră capabili să asculte cuvântul Său;

·        persoane la care Dumnezeu întârzie  să vină fiindcă nu sunt pregătite pentru întâlnirea cu El.

Pentru cea de-a doua categorie îndeosebi, dar cu adevărat  pentru toţi  oamenii, e necesar să devenim capabili permanent a-i ieşi în întâmpinare lui Dumnezeu, ceea ce implică  disponibilitate, într-un cuvânt convertirea inimii noastre.

Convertirea înseamnă a ne îndrepta gândurile şi inima  spre Dumnezeu  fără a mai rătăci  în afara propiei identităţi şi fiinţe, înseamnă a ne schimba modul de a gândi  şi a pătrunde în punctul cel mai intim al fiinţei noastre.

Tăcerea ca unire cu Dumnezeu

Aceasta tăcere  are la rândul ei două aspecte:

·        Unirea prin tăcere cu Dumnezeu care stă în faţa noastră, în jurul nostru;

·        Unirea prin tăcere cu Dumnezeu care este în noi, în interiorul nostru.

Această tăcere din rugăciune trebuie să ne unească cu Dumnezeu înţeles ca acela care ne priveşte şi ne iubeşte.

Cuvintele sunt baza unei comunicări profunde .Cuvintele ne pot conduce direct la misterul lui Dumnezeu aşa cum putem observa în faimoasele dialoguri ale sfântului Augustin cu mama sa Monica şi ale sfântului Benedict cu sora sa Scolastica.

Dialogul prin cuvinte conducea la punctul unde timpul se oprea şi însuşi misterul lui Dumnezeu îi lumina pe cei care dialogau. În aceste momente, orice cuvânt ar fi distrus misterul rugăciunii şi de aceea numai tăcerea şi liniştea puteau să conducă la unirea cu Dumnezeu.

Trebuie  ca şi noi să căutăm ca o dată ajunşi prin rugăciunea cuvintelor în intimitatea lui Dumnezeu, să evitam a mai folosi cuvintele, să depăşim limitele cuvântului, căutând  o unire la nivel de inimă cu cel care ne iubeşte, nu  pentru că n-am mai avea ce să spunem sau ce să cerem, ci pentru că prin tăcere dorim o comuniune mai profundă cu El.

Tăcerea devine astfel o desăvârşire a rugăciunii, o tăcere personală în faţa lui Cristos şi împreună cu el, o tăcere în faţa lui Dumnezeu cel care ne iubeşte.

Rugăciunea este astfel o trăire continuă în faţa lui Dumnezeu, dând o nouă dimensiune vieţii noastre – viaţa trăită continuu înaintea privirii drăgăstoase a lui Dumnezeu -.

Omul, prin rugăciune, descoperă demnitatea de a fi chemat înaintea Tatălui Ceresc pentru a deveni una cu El. Pentru aceasta, omul trebuie să renunţe la toate, pentru a fi capabil să  se îndrepte exclusiv spre Dumnezeu, spre a-şi găsi liniştea şi pacea  în El.

Trebuie aşadar a ne abandona întru totul lui Dumnezeu în rugăciune spre a atinge starea de calm imperturbabilă, care nu vine doar din afara noastră ci şi din interiorul fiecărui suflet.

Acea parte impasibilă a sufletului fiecăruia a fost denumită diferit de misticii creştini: „adâncul sufletului”, „scânteia sufletului, „camera interioară a cetăţii sufletului. Dumnezeu este cel care locuieşte acolo şi nimeni altcineva nu are acces  în acel locaş: nici oameni, nici gânduri, nici probleme, nici sentimente, nici preocupări, nici frică. Spre această cameră a sufletului nostru, plină doar de prezenţa lui Dumnezeu, loc al păcii şi al liniştii interioare, doar rugăciunea ne poate conduce. Rugăciunea este calea ce conduce la spaţiul nostru interior în care locuieşte însuşi Dumnezeu, în abisul tăcerii divine.

Iată cum descrie sfântul Bernard scopul rugăciunii: „să te eliberezi de toate gândurile ce deranjează, să te scufunzi în abisul iubirii divine, acolo tăcând, să ajungi la linişte, să găseşti pacea, împăcarea cu tine însuţi, cu propiul Dumnezeu şi prin El cu lumea întreagă, să devii cu adevarat prezent, autentic, curat şi clar, plin de viaţă şi liber.”

A-l întâlni pe Dumnezeu înseamnă deci ca în acea tăcere divină să acceptăm transformarea noastră într-o fiinţă nouă, o făptură nouă.