Suflet drag, ți-e bine? Coroana de Advent

Te aştept să vii…

Mulţi dintre noi cunoaştem versurile unui frumos şlagăr al muzicii noastre româneşti: „Te aştept să vii, să te în­torci la mine, numai aici ne va fi cel mai bine. Să treci din nou cu inima-mpăcată al casei prag aşa ca altădată”.
Cu siguranţă refrenul nu face refe­rinţă nici pe departe la timpul adventului. Cu siguranţă că versurile nu ne trimit cu gândul la Pruncul din iesle. În nici un caz compozitorul nu a avut în vedere această realitate.
Dar cu toate acestea, pentru un creştin, ele pot fi foarte sugestive. Adventul este o aşteptare: „Vino, Doamne Isuse!”. Cu toţii aşteptăm venirea Pruncului aici pe pământ, în mijlocul nostru. O aşteptare pe care o (re) trăim în fiecare an. Oare ce sens are aşteptarea în viaţa noastră?
Noi suntem obişnuiţi cu aşteptările. Aşteptăm vremuri mai bune, aşteptăm ca ceva să se schimbe în viaţa noastră, aşteptăm poate întoarcerea unei persoane pe care o iubim, aşteptăm Crăciunul, Revelionul şi aşa mai departe. Suntem, am putea spune, într-o continuă aşteptare. Şi, în această multitudine de aşteptări ale noastre, Biserica ne propune încă o aşteptare: pe cea a Domnului. Aşteptarea venirii pruncului Isus pe acest pământ.
Cu toţii ştim că orice aşteptare presupune emoţie dar mai ales pregătire. Atunci când un tânăr îşi aşteaptă iubita, sufletul acestuia este cuprins de emoţie, este frământat de gânduri. Atunci când noi aşteptăm pe cineva drag în vizită, pregătim casa încât acea persoană să se simtă cât mai bine la noi.
Când aşteptăm sărbătorile de Crăciun pregătirea este şi mai intensă: pregătim mese bogate pentru a ne ospăta alături de cei dragi, căutăm să ne îmbrăcăm cu hainele cele mai frumoase. Saloanele de coafură sunt pline cu doamne, bărbaţii sunt în căutarea celui mai frumos brad, copiii şi tineri pregătesc colinde. Şi lista poate continua.
Privind la toată această complexitate a aşteptării putem realiza că aşteptarea Adventului poate avea toate aceste caracteristici. Sufletul unui creştin nu trebuie să se deosebească în acest timp de sufletul unui tânăr care îşi aşteaptă iubita. Nu. Emoţiile aşteptării Domnului trebuie să fie la fel de intense… Creştinule, cea mai importantă persoană din viaţa ta vine în curând. Cu ce sentimente îl aştepţi pe Domnul? Casa sufletului tău cum arată? Ai curăţat-o de praf?
Masa la care îl vei aşeza pe Domnul este pregătită? Cu ce „bucate” îl aştepţi pe prunc? Şi cum îţi îmbraci tu sufletul în această perioadă? Îl aştepţi pe Mântuitorul tău cu haine ponosite, vechi, cârpite? Sau cu haine noi, curate? Iar muzica, creşti­nule, răsună? Sufletul tău cântă bucuria?
Întrebări simple, întrebări care ne pot ajuta în această perioadă. Adventul nu este o aşteptare obositoare, apăsătoare. Violetul adventului nu trebuie să ne întristeze, să ne îngreuneze sufletul. Ci trebuie să ne invite să privim. Să privim albul Crăciunului. Să privim la marea sărbătoare a naşterii Domnului.
Parafrazând versurile de mai sus putem spune acum:  Isuse, te aştept să vii, să te întorci la mine, numai aici ne va fi cel mai bine. Să treci din nou, cu inima-mpăcată, al casei prag, aşa ca altădată.
Te aştept să vii…!
Pr. vicar,
Andrei Stolnicu

Mulţi dintre noi cunoaştem versurile unui frumos şlagăr al muzicii noastre româneşti: „Te aştept să vii, să te în­torci la mine, numai aici ne va fi cel mai bine. Să treci din nou cu inima-mpăcată al casei prag aşa ca altădată”.

Cu siguranţă refrenul nu face refe­rinţă nici pe departe la timpul adventului. Cu siguranţă că versurile nu ne trimit cu gândul la Pruncul din iesle. În nici un caz compozitorul nu a avut în vedere această realitate.

Dar cu toate acestea, pentru un creştin, ele pot fi foarte sugestive. Adventul este o aşteptare: „Vino, Doamne Isuse!”. Cu toţii aşteptăm venirea Pruncului aici pe pământ, în mijlocul nostru. O aşteptare pe care o (re) trăim în fiecare an. Oare ce sens are aşteptarea în viaţa noastră?

Noi suntem obişnuiţi cu aşteptările. Aşteptăm vremuri mai bune, aşteptăm ca ceva să se schimbe în viaţa noastră, aşteptăm poate întoarcerea unei persoane pe care o iubim, aşteptăm Crăciunul, Revelionul şi aşa mai departe. Suntem, am putea spune, într-o continuă aşteptare. Şi, în această multitudine de aşteptări ale noastre, Biserica ne propune încă o aşteptare: pe cea a Domnului. Aşteptarea venirii pruncului Isus pe acest pământ.

Cu toţii ştim că orice aşteptare presupune emoţie dar mai ales pregătire. Atunci când un tânăr îşi aşteaptă iubita, sufletul acestuia este cuprins de emoţie, este frământat de gânduri. Atunci când noi aşteptăm pe cineva drag în vizită, pregătim casa încât acea persoană să se simtă cât mai bine la noi.

Când aşteptăm sărbătorile de Crăciun pregătirea este şi mai intensă: pregătim mese bogate pentru a ne ospăta alături de cei dragi, căutăm să ne îmbrăcăm cu hainele cele mai frumoase. Saloanele de coafură sunt pline cu doamne, bărbaţii sunt în căutarea celui mai frumos brad, copiii şi tineri pregătesc colinde. Şi lista poate continua.

Privind la toată această complexitate a aşteptării putem realiza că aşteptarea Adventului poate avea toate aceste caracteristici. Sufletul unui creştin nu trebuie să se deosebească în acest timp de sufletul unui tânăr care îşi aşteaptă iubita. Nu. Emoţiile aşteptării Domnului trebuie să fie la fel de intense… Creştinule, cea mai importantă persoană din viaţa ta vine în curând. Cu ce sentimente îl aştepţi pe Domnul? Casa sufletului tău cum arată? Ai curăţat-o de praf?

Masa la care îl vei aşeza pe Domnul este pregătită? Cu ce „bucate” îl aştepţi pe prunc? Şi cum îţi îmbraci tu sufletul în această perioadă? Îl aştepţi pe Mântuitorul tău cu haine ponosite, vechi, cârpite? Sau cu haine noi, curate? Iar muzica, creşti­nule, răsună? Sufletul tău cântă bucuria?

Întrebări simple, întrebări care ne pot ajuta în această perioadă. Adventul nu este o aşteptare obositoare, apăsătoare. Violetul adventului nu trebuie să ne întristeze, să ne îngreuneze sufletul. Ci trebuie să ne invite să privim. Să privim albul Crăciunului. Să privim la marea sărbătoare a naşterii Domnului.

Parafrazând versurile de mai sus putem spune acum:  Isuse, te aştept să vii, să te întorci la mine, numai aici ne va fi cel mai bine. Să treci din nou, cu inima-mpăcată, al casei prag, aşa ca altădată.

Te aştept să vii…!

Pr. vicar,

Andrei Stolnicu

Lasati un comentariu