Europă creștină, încotro? La școală… cu Domnul

Să trăim cu pasiune

Începând cu 1 august, parohia noastră are un nou vicar. Cu această ocazie, i-am solicitat un interviu.
1. Vă rugăm să ne spuneţi câte ceva despre dumneavoastră.
Dumneavoastră? Încep să mă simt bătrân. Sunt un tânăr de 25 de ani (încă) care fără nici un merit din partea mea, am primit din partea lui Dumnezeu darul Sfintei Preoţii. Vin din oraşul Paşcani, nu foarte departe de acest loc. La vârsta de 15 ani m-am gândit să traversez încă o dată Romanul pentru a ajunge la seminarul din Bacău. Am continuat stu­diile la Seminarul Mare din Iaşi, pentru ca, în urmă cu două luni, să fiu sfinţit preot. Iar de la 1 august, prima mea numire mi-a adus bagajele aici, în comunitatea dumneavoastră. Despre mine ar mai fi multe de spus dar nu aş vrea să vă încarc cu prea multe informaţii. Esenţialul este suficient.
2. Când aţi simţit chemarea la Preoţie?
Nu ştiu. Când simt doi îndrăgostiţi că sunt făcuţi unul pentru celălalt? Atunci când îşi împărtăşesc bucuriile, problemele; atunci când se simt bine unul în compania celuilalt, atunci când realizează cât de greu ar fi fără cel de lângă. Şi cred că acelaşi lucru s-a petrecut şi în viaţa mea. Încă de mic mi-a făcut plăcere să stau în jurul altarului: mai întâi ca ministrant, zburdalnic de cele mai multe ori,  apoi ca semina­rist. Mă simţeam bine în preajma lui Isus. Şi acest sentiment, uşor uşor, a devenit mai mult. A devenit chemare. Vocaţie. Mister.
3. Ce dificultăţi aţi întâmpinat pe drumul pornit?
Ce aş putea spune? Este o întrebare care îmi readuce în minte toate acele momente când a trebuit să fac renunţări, toate momentele când credeam că acest drum nu este pentru mine, toate momentele când, datorită slăbiciunilor, mai rămăsese doar Isus cel care era îndrăgostit de mine. Eu nu. Eram acel copil care bătea din picioare. Am bătut din picioare atunci când Domnul a chemat-o pe sora mea la cer şi am bătut şi recent când El a decis să îl cheme acolo şi pe tata. Am bătut din picioare în numeroasele momente dificile din viaţa de Seminar. Dar Isus nu a plecat niciodată de pe banca pe care mi-a dat întâlnire. A continuat să mă aştepte până când am ajuns. Şi această aşteptare a sa este de o răbdare şi de o iubire nemaiîntâlnită.
4. Care este cea mai preţioasă amintire de la Seminar?
Anii de seminar au mai multe amintiri frumoase decât îşi poate imagina cineva. Momentele petrecute în comunitate, deşi nu sunt uşoare de multe ori, au ceva special. În fiecare zi aveai ocazia de a trăi clipe frumoase. Aceste amintiri îmi sunt încă vii în minte. Timpul petrecut în Seminar nu îl voi uita.
Momentele de comuniune alături de colegi, zilele în care culegeam strugurii în ploaie, momentele de sesiune, (când mi-a căzut cea mai mare parte din păr), anul pastoral,  zilele de vacanţă, etc. Nu cred că pot să numesc o amintire care să fie cea mai preţioasă. Probabil sfinţirea ca preot.
5. Cum aţi primit vestea că veţi veni în parohia noastră?
Cu emoţie şi cu bucurie. Am trecut de atâtea ori prin Roman şi nu am apucat să îl cunosc. Uite că mi s-a oferit şi această posibilitate. Mi s-a oferit posibilitatea să vă cunosc pe dumneavoastră şi acesta este iarăşi un motiv de bucurie. Când am fost aici la prima sfântă Liturghie a părintelui Tarciziu, nu îmi trecea prin minte că doar peste o lună voi fi vicar aici. Dar planurile Domnului sunt nebănuite.
6. Un gând pentru cititorii noştri.
Să trăim cu pasiune. Mă simt obosit când văd feţe triste. Mă simt obosit când trăim în birocraţie. Mă simt obosit când văd preconcepţii. Sunt tânăr, şi avem aici, în parohie nişte tineri frumoşi. Şi cred că nici lor nu le place să trăiască trist.
Cu ocazia întâlnirii tinerilor în Polonia papa le spunea: „Timpul pe care îl trăim nu are nevoie de tineri-divan…. acceptă doar jucători titulari în teren, nu este loc pentru rezerve. Lumea de astăzi vă cere să fiţi prota­goniștii istoriei pentru că viața este mereu frumoasă astfel încât să vrem să o trăim, să vrem să lăsăm o urmă.
Parafrazând cuvintele papei vreau să vă spun şi eu: Să nu fim creştini divani ci să fim creştini titulari, creştini care joacă în teren. Un creştin bun nu are faţa tristă. Nu este birocrat – mi-am făcut datoria şi gata – ci din contră este trup şi suflet pentru oameni. Un creştin adevărat nu caută preconcepţii ci îl caută pe Cristos. Un creştin bun trăieşte cu pasiune.
Mi-aş dori enorm ca, la începutul preoţiei mele, să găsesc în comunitatea dumneavoastră, o comunitate care trăieşte cu pasiune. Chiar dacă greşim, să trăim cu pasiu­ne. Cristos ne aşteaptă pe banca pe care ne-a dat întâlnire.
Redacția

Începând cu 1 august, parohia noastră are un nou vicar. Cu această ocazie, i-am solicitat un interviu.

1. Vă rugăm să ne spuneţi câte ceva despre dumneavoastră.

Dumneavoastră? Încep să mă simt bătrân. Sunt un tânăr de 25 de ani (încă) care fără nici un merit din partea mea, am primit din partea lui Dumnezeu darul Sfintei Preoţii. Vin din oraşul Paşcani, nu foarte departe de acest loc. La vârsta de 15 ani m-am gândit să traversez încă o dată Romanul pentru a ajunge la seminarul din Bacău. Am continuat stu­diile la Seminarul Mare din Iaşi, pentru ca, în urmă cu două luni, să fiu sfinţit preot. Iar de la 1 august, prima mea numire mi-a adus bagajele aici, în comunitatea dumneavoastră. Despre mine ar mai fi multe de spus dar nu aş vrea să vă încarc cu prea multe informaţii. Esenţialul este suficient.

2. Când aţi simţit chemarea la Preoţie?

Nu ştiu. Când simt doi îndrăgostiţi că sunt făcuţi unul pentru celălalt? Atunci când îşi împărtăşesc bucuriile, problemele; atunci când se simt bine unul în compania celuilalt, atunci când realizează cât de greu ar fi fără cel de lângă. Şi cred că acelaşi lucru s-a petrecut şi în viaţa mea. Încă de mic mi-a făcut plăcere să stau în jurul altarului: mai întâi ca ministrant, zburdalnic de cele mai multe ori,  apoi ca semina­rist. Mă simţeam bine în preajma lui Isus. Şi acest sentiment, uşor uşor, a devenit mai mult. A devenit chemare. Vocaţie. Mister.

3. Ce dificultăţi aţi întâmpinat pe drumul pornit?

Ce aş putea spune? Este o întrebare care îmi readuce în minte toate acele momente când a trebuit să fac renunţări, toate momentele când credeam că acest drum nu este pentru mine, toate momentele când, datorită slăbiciunilor, mai rămăsese doar Isus cel care era îndrăgostit de mine. Eu nu. Eram acel copil care bătea din picioare. Am bătut din picioare atunci când Domnul a chemat-o pe sora mea la cer şi am bătut şi recent când El a decis să îl cheme acolo şi pe tata. Am bătut din picioare în numeroasele momente dificile din viaţa de Seminar. Dar Isus nu a plecat niciodată de pe banca pe care mi-a dat întâlnire. A continuat să mă aştepte până când am ajuns. Şi această aşteptare a sa este de o răbdare şi de o iubire nemaiîntâlnită.

4. Care este cea mai preţioasă amintire de la Seminar?

Anii de seminar au mai multe amintiri frumoase decât îşi poate imagina cineva. Momentele petrecute în comunitate, deşi nu sunt uşoare de multe ori, au ceva special. În fiecare zi aveai ocazia de a trăi clipe frumoase. Aceste amintiri îmi sunt încă vii în minte. Timpul petrecut în Seminar nu îl voi uita.

Momentele de comuniune alături de colegi, zilele în care culegeam strugurii în ploaie, momentele de sesiune, (când mi-a căzut cea mai mare parte din păr), anul pastoral,  zilele de vacanţă, etc. Nu cred că pot să numesc o amintire care să fie cea mai preţioasă. Probabil sfinţirea ca preot.

5. Cum aţi primit vestea că veţi veni în parohia noastră?

Cu emoţie şi cu bucurie. Am trecut de atâtea ori prin Roman şi nu am apucat să îl cunosc. Uite că mi s-a oferit şi această posibilitate. Mi s-a oferit posibilitatea să vă cunosc pe dumneavoastră şi acesta este iarăşi un motiv de bucurie. Când am fost aici la prima sfântă Liturghie a părintelui Tarciziu, nu îmi trecea prin minte că doar peste o lună voi fi vicar aici. Dar planurile Domnului sunt nebănuite.

6. Un gând pentru cititorii noştri.

Să trăim cu pasiune. Mă simt obosit când văd feţe triste. Mă simt obosit când trăim în birocraţie. Mă simt obosit când văd preconcepţii. Sunt tânăr, şi avem aici, în parohie nişte tineri frumoşi. Şi cred că nici lor nu le place să trăiască trist.

Cu ocazia întâlnirii tinerilor în Polonia papa le spunea: „Timpul pe care îl trăim nu are nevoie de tineri-divan…. acceptă doar jucători titulari în teren, nu este loc pentru rezerve. Lumea de astăzi vă cere să fiţi prota­goniștii istoriei pentru că viața este mereu frumoasă astfel încât să vrem să o trăim, să vrem să lăsăm o urmă.

Parafrazând cuvintele papei vreau să vă spun şi eu: Să nu fim creştini divani ci să fim creştini titulari, creştini care joacă în teren. Un creştin bun nu are faţa tristă. Nu este birocrat – mi-am făcut datoria şi gata – ci din contră este trup şi suflet pentru oameni. Un creştin adevărat nu caută preconcepţii ci îl caută pe Cristos. Un creştin bun trăieşte cu pasiune.

Mi-aş dori enorm ca, la începutul preoţiei mele, să găsesc în comunitatea dumneavoastră, o comunitate care trăieşte cu pasiune. Chiar dacă greşim, să trăim cu pasiu­ne. Cristos ne aşteaptă pe banca pe care ne-a dat întâlnire.

Redacția

Lasati un comentariu