Euharistia – semnul iubirii Ziua cea mare

Regăsire

Din dorinţa de a face o educaţie cât mai bună, mulţi părinţi greşesc, exagerând controlul asupra copiilor. Nu se pot debarasa de acest obicei şi duc prea departe unele responsabilităţi care pot fi preluate de copiii aflaţi în pra­gul maturităţii. Inconştienţi sau neîncrezători, îşi împing copiii spre visuri care le sunt străine şi îi privează de experienţele pe care aceştia vor să şi le asume, care îi maturizează şi îi ajută să-şi „croiască” drumul în viaţă  după „măsurile” proprii.
„Am fost un copil fericit”, se destăinuie Dumitru. „Credeam că va fi mereu aşa, cu părinţii aproape, ocupându-se de tot ce ne trebuie. Crescând, am început să experientez lucruri neobişnuite, mai bune sau mai rele. Eram înclinat spre aventură, ceea ce-i nemulţumea pe părinţi. Stăteau  mereu cu ochii spre mine, să nu fac prostii, chiar dacă nu mai eram copil.
La liceu am cunoscut o fată pe care o îndrăgeam tare mult . O respectam şi o admiram pentru maturitatea şi cuminţenia ei. Ne era bine împreună şi voiam să rămânem nedespărţiţi.
Mama a aflat despre noi şi s-a interesat de familia ei. Nu i-a plăcut ceea ce a aflat şi mi-a zis că trebuie s-o las fiindcă nu e de familie bună. A făcut în aşa fel încât prietena mea să afle părerea ei. Ne spiona adesea, dar am continuat să ne vedem până la finalul liceului, când am plecat la facultate, departe de casă. Depărtarea nu ne-a ajutat şi nici scrisorile nu rezolvau mare lucru. Comportamentul mamei reuşise s-o îndepărteze de mine, însă, după un timp, văzând că eu nu mai dau pe acasă, şi-a schimbat părerea şi încerca prin diferite mijloace să ne împace. Era prea târziu.
După câţiva ani, m-am căsătorit acolo, departe, cu o fată pe care mama nu avea de unde s-o ştie. Veneam acasă foarte rar, spre disperarea mamei care plângea, regretând că nu m-a lăsat în pace.
M-am întors de curând acasă, la înmormântarea tatălui. Cu această ocazie, mi-am dat seama cât de mult m-am îndepărtat de mine, de cel din tinereţe. Mi-am regăsit copilăria, m-au întâmpinat oameni dragi, fericiţi să mă revadă. Mi-am amintit de prima Împărtăşanie, de Mir şi de tot ce sădise frumos în mine satul meu.
Slujba din ziua înmormântării m-a răscolit puternic. Cu emoţie şi lacrimi, m-am dus la spovadă. Trecuseră treizeci de ani de când am făcut-o ultima dată. Nu pot descrie cât de mult bine mi-a făcut, cum m-a împăcat şi m-a liniştit întâlnirea cu Dumnezeu, pe care îl lăsasem undeva în urmă, din ignoranţă şi mândrie.
Sper ca, de acum înainte, să-l păstrez, iar apropierea  de Biserică, de sacramente, să redevină o obişnuinţă care să mă ducă la mântuire.
Emeea

Din dorinţa de a face o educaţie cât mai bună, mulţi părinţi greşesc, exagerând controlul asupra copiilor. Nu se pot debarasa de acest obicei şi duc prea departe unele responsabilităţi care pot fi preluate de copiii aflaţi în pra­gul maturităţii. Inconştienţi sau neîncrezători, îşi împing copiii spre visuri care le sunt străine şi îi privează de experienţele pe care aceştia vor să şi le asume, care îi maturizează şi îi ajută să-şi „croiască” drumul în viaţă  după „măsurile” proprii.

„Am fost un copil fericit”, se destăinuie Dumitru. „Credeam că va fi mereu aşa, cu părinţii aproape, ocupându-se de tot ce ne trebuie. Crescând, am început să experientez lucruri neobişnuite, mai bune sau mai rele. Eram înclinat spre aventură, ceea ce-i nemulţumea pe părinţi. Stăteau  mereu cu ochii spre mine, să nu fac prostii, chiar dacă nu mai eram copil.

La liceu am cunoscut o fată pe care o îndrăgeam tare mult . O respectam şi o admiram pentru maturitatea şi cuminţenia ei. Ne era bine împreună şi voiam să rămânem nedespărţiţi.

Mama a aflat despre noi şi s-a interesat de familia ei. Nu i-a plăcut ceea ce a aflat şi mi-a zis că trebuie s-o las fiindcă nu e de familie bună. A făcut în aşa fel încât prietena mea să afle părerea ei. Ne spiona adesea, dar am continuat să ne vedem până la finalul liceului, când am plecat la facultate, departe de casă. Depărtarea nu ne-a ajutat şi nici scrisorile nu rezolvau mare lucru. Comportamentul mamei reuşise s-o îndepărteze de mine, însă, după un timp, văzând că eu nu mai dau pe acasă, şi-a schimbat părerea şi încerca prin diferite mijloace să ne împace. Era prea târziu.

După câţiva ani, m-am căsătorit acolo, departe, cu o fată pe care mama nu avea de unde s-o ştie. Veneam acasă foarte rar, spre disperarea mamei care plângea, regretând că nu m-a lăsat în pace.

M-am întors de curând acasă, la înmormântarea tatălui. Cu această ocazie, mi-am dat seama cât de mult m-am îndepărtat de mine, de cel din tinereţe. Mi-am regăsit copilăria, m-au întâmpinat oameni dragi, fericiţi să mă revadă. Mi-am amintit de prima Împărtăşanie, de Mir şi de tot ce sădise frumos în mine satul meu.

Slujba din ziua înmormântării m-a răscolit puternic. Cu emoţie şi lacrimi, m-am dus la spovadă. Trecuseră treizeci de ani de când am făcut-o ultima dată. Nu pot descrie cât de mult bine mi-a făcut, cum m-a împăcat şi m-a liniştit întâlnirea cu Dumnezeu, pe care îl lăsasem undeva în urmă, din ignoranţă şi mândrie.

Sper ca, de acum înainte, să-l păstrez, iar apropierea  de Biserică, de sacramente, să redevină o obişnuinţă care să mă ducă la mântuire.

Emeea

Lasati un comentariu