Cine sunt ministranţii?

Decalogul ministrantului

  1. Un bun ministrant este generos, ordonat şi curat, se roagă cu evlavie în mijlocul comunităţii, îşi împlineşte slujirea să nu pentru avantaje, ci în mod spontan şi cu bucurie.
  2. Un bun ministrant este punctual faţă de programul de slujire şi se pregăteşte cum se cuvine pentru celebrările liturgice.
  3. Un bun ministrant este fidel în împlinirea datoriilor sale, chiar şi atunci când trebuie să renunţe la … o plimbare, la calculator, la televizor, la joacă.
  4. Un bun ministrant ajută prin evlavia sa ca poporul să participe cât mai bine la sfânta Liturghie.
  5. Un bun ministrant participă cu regularitate la sfânta Spovadă şi la sfânta Împărtăşanie.
  6. Un bun ministrant este prezent mereu la întrunirile grupului de ministranţi.
  7. Un bun ministrant când intră în biserică îngenunchează şi face semnul sfintei cruci cu evlavie, apoi în linişte, înalţă lui Dumnezeu o rugăciune personală.
  8. Un bun ministrant are grijă de hainele de ministrant.
  9. Un bun ministrant participă întotdeauna la orele de religie.
  10. Un bun ministrant este un exemplu bun pentru toţi.

Ministranţii la Liturghie

În celebrările liturgice sunt diferite roluri: celebrantul, diaconul, dascălul, lectorul şi ministranţii. Ministranţii slujesc la Liturghie, îndeplinind unele servicii care îi dau acesteia solemnitate: împodobirea altarului, purtarea focului şi a lumânărilor, sunatul din clopoţei, prezentarea darurilor la Ofertoriu etc.

Ministranţii nu trebuie doar să slujească la altar, dar să se şi comporte conform evangheliei la şcoală, acasă, la joacă; să fie un exemplu pentru colegii şi prietenii lor, vorbindu le despre evanghelie; să facă fapte bune şi acţiuni caritabile, mai ales pentru persoanele care sunt în nevoi; în sfârşit, să aibă un comportament conform învăţăturii date de Domnul Isus.

Poziţiile ministrantului

Cum trebuie să stea?
- Ministrantul se aşază pe scaun după ce se aşază celebrantul, împreună cu ceilalţi slujitori, la locul lui în prezbiter; trebuie să stea serios, demn, cu corpul drept, ţinând mâinile pe genunchi.

Cum să se ridice?
- Ministrantul se ridică, o dată cu ceilalţi slujitori, cu delicateţe, fără să facă zgomot, iar apoi ţine mâinile împreunate la piept.

Cum ţine mâinile?
- În timpul celebrărilor liturgice mâinile se ţin împreunate, apropiate de piept. Atunci când stă pe scaun mâinile se ţin pe genunchi. Când una din mâini este ocupată, cealaltă se ţine la piept.

Cum se îngenunchează?
- Se coboară genunchiul drept până la pământ, în dreptul călcâiului de la piciorul stâng, iar restul corpului rămâne perfect vertical. Se îngenunchează la intrarea în biserică (dacă este sfânta taină) şi atunci când se trece prin faţa tabernacolului.

Cum se dă semnul păcii?
- Ministranţii îşi dau mâna după îndemnul celebrantului “Dăruiţi vă pacea”. Se va da semnul păcii numai cu colegul din stânga şi cu cel din dreapta (nu cu tot grupul de ministranţi).

Cum se face înclinarea?
- Există două feluri de înclinare: aceea a capului şi a corpului. Înclinarea capului se face aplecând doar capul, cu multă discreţie şi calm. Înclinarea corpului se face doar în anumite ocazii prescrise. Se apleacă corpul profund până la jumătate cu multă discreţie şi în linişte atunci când se trece prin faţa altarului unde nu este tabernacol cu sfânta taină (de ex. în Vinerea Mare) şi la cuvintele din Crez: “S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioara, şi s-a făcut om”.

Rugăciunea ministrantului

Isus te iubeşte într-un mod special. Te-a ales şi te-a chemat la o slujire specială în Biserică. Ca şi micul Samuel, şi tu eşti chemat la o slujire în Templul Domnului. “M-ai chemat, iată-mă! Vorbeşte, Doamne! Slujitorul tău ascultă!”

O, Isuse eu te ador şi-ţi mulţumesc pentru onoarea şi bucuria pe care mi-ai dat-o ca să-ţi pot sluji pe altar. Daruieşte-mi darul pietăţii, virtutea curăţiei şi cunoaşterea Doctrinei Creştine. Sporeşte credinţa mea faţă de prezenţa ta divină pe altarele noastre. Fă să devin cât mai bun şi să fiu un exemplu edificator pentru alţii.

În sfârşit, o, Isuse binecuvantează grupul nostru de ministranţi ca celebrările liturgice să fie cât mai frumoase, ca în mijlocul nostru să înflorească multe vocaţii la sfânta Preotie. AMIN

Culorile liturgice

Ministranţii trebuie să ştie că în diferite perioade sau zile din anul bisericesc culoarea unor haine liturgice este variată; iată care sunt culorile în diferite perioade:

Alb – se foloseşte în timpul Paştelui şi al Crăciunului, în sărbătorile lui Cristos şi ale sfintei Fecioare, ale îngerilor şi ale sfinţilor care nu sunt martiri. Este culoarea bucuriei Paştelui, a luminii, a vieţii.

Roşu – are două semnificaţii: darul Duhului Sfânt, dar e şi culoarea sângelui, adică a suferinţei, a martiriului. Se mai foloseşte în duminica Floriilor, în Vinerea Sfântă, în ziua de Rusalii, în sărbătorile apostolilor şi ale sfinţilor martiri.

Verde – se foloseşte în timpul de peste an. Exprimă tinereţea Bisericii, începutul unei vieţi noi.

Violet – indică speranţa, aşteptarea şi dorinţa de a-l întâlni pe Isus, spiritul de pocăinţă. Se foloseşte în Advent, în Postul Mare şi la înmormântări. Acestea sunt culorile principale, dar mai sunt şi altele care sunt mai puţin folosite:

Auriu – se foloseşte la sărbătorile foarte mari pentru a evidenţia importanţa lor.

Roz – ar trebui să se folosească în duminicile a III-a din Advent şi a IV-a din Postul Mare. Reprezintă tot penitenţa, dar într-o formă mai atenuată decât culoarea violet.

Bleu – este culoarea folosită în sărbătorile dedicate Maicii Domnului. Nu este numaidecât o culoare liturgică, dar mulţi o folosesc ca atare.

Vă vorbeşte papa!

Sfântul Părinte papa s-a adresat de foarte multe ori ministranţilor, pe care îi iubeşte într-un mod deosebit. Iată ce frumos i-a încurajat el odată pe ministranţi: “Dragii mei, să nu uitaţi niciodată că Isus este prietenul nostru cel mai apropiat, cel care ne însoţeşte mereu, Isus este prietenul pe care să nu-l părăsiţi niciodată. Isus vă cunoaşte pe fiecare în parte, vă ştie numele, vă însoţeşte, vă ajută, merge cu voi pe drum, participă la bucuriile voastre şi vă mângâie în clipele de durere şi de tristeţe. Fiţi mesagerii şi mărturisitorii bucuroşi ai prietenului Isus în familiile voastre, între prietenii voştri, la locurile voastre de joacă şi în vacanţe”.

* * *

Dragi ministranţi, iată ce le spune însuşi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea preoţilor, despre slujirea voastră la altar: “…Atunci când îşi desfăşoară slujirea la altar cu bucurie şi entuziasm, le oferă celor de vârsta lor o mărturie elocventă despre importanţa şi frumuseţea Euharistiei”. Aşadar, voi daţi exemplu atunci când slujiţi la altar?

Biserica este casa noastră

Într-o cuvântare a sa, în 1986, cardinalul Carlo Martini, îi încuraja pe ministranţii din dieceza sa spunându-le: “Voi, ministranţilor, puteţi spune: Biserica e casa noastră. Să zicem că într-o zi mama vă caută şi nu vă găseşte. Imediat va spune: “Băiatul meu sigur e la biserică sau la parohie”.

Iată patru motive pentru care vă spun aceasta, continuă cardinalul. Mai întâi pentru că aici e casa Tatălui şi simţim că aici e cineva care ne vrea doar binele. Acasă la noi e tata, mama, fraţii, care ne vor doar binele. Dar chiar şi binele pe care ni-l doresc ei tot de la Isus provine. Oare nu tot binele din lumea aceasta ne vine de la Isus? Aşadar, când suntem în biserică, suntem în casa aceluia care ne vrea binele din totdeauna, mereu şi pentru totdeauna. Al doilea motiv: biserica este casa noastră pentru că aici suntem activi, aici facem lucruri importante, mai ales ministranţii. În biserică şi în parohie voi aveţi o slujire importantă. Mă bucur să văd adesea ministranţi foarte activi şi gata de a ajuta oricând. Al treilea motiv: aici învăţăm de la Isus să fim buni, să ajutăm pe alţii, să nu ţinem supărare, să ne facem prieteni, să ne rugăm şi o mulţime de alte lucruri minunate. Este casa unde ne facem temele pentru cer.

Cred că mai este şi un al patrulea motiv. Aici mulţi copii au auzit chemarea lui Isus. În timp ce slujesc la altar, ministranţii sunt mai aproape de Isus şi el le vorbeşte ca unor prieteni foarte apropiaţi.

Eu însumi, când eram ministrant lângă altar, am auzit în sufletul meu această întrebare: Carlo, n-ai vrea să rămâi mereu în casa mea? Şi eu am zis: “Da, Doamne, vreau!” Aşadar, iubiţi ministranţi, atunci când mergeţi la biserică, spuneţi: “Noi mergem acasă la prietenul nostru, la Isus!”

Preotul şi ministrantul

Într-o zi un preot a fost întrebat:

- Părinte, pe cine iubiţi cel mai mult din comunitatea Sfinţiei voastre? Preotul a răspuns:

- Cei mai dragi din comunitatea mea îmi sunt ministranţii.

- De ce tocmai ei?

- Pentru că ei sunt cei mai buni copii, sunt cei mai cuminţi, şi ei mă ajută mereu. Când celebrez sfânta Liturghie ei slujesc la altar. Stând mereu lângă altar, sunt ca nişte flori vii, frumoase, care împodobesc altarul. Şi tot dintre ei vor deveni şi viitori preoţi.

Antonel

Antonel nu avea decât 5 anişori şi visa să fie ministrant la Biserică! Frăţiorii să râdeau tare mult de el. Şi i-au spus că este prea mic şi prea prostuţ şi că nu este în stare nici măcar clopoţelul să-l ţină n mână!

Şi-l tot necăjeau, întrebându-l dacă ştia rugăciunile şi răspunsurile la sfânta Liturghie… Micuţul Antonel a căzut pe gânduri şi se ruga mai cu foc, ca niciodată!

Într-o duminică după-amiază, au început să bată clopotele pentru sfânta Liturghie. Mirată, mama s-a uitat le ceas şi a întrebat:
- Nu cumva se ţine azi Liturghia mai devreme, ca de obicei?

Dar părintele nu pomenise nimic despre asta. Ca şi mama sa, mulţi alţii s-au mirat că sfânta Liturghie are loc aşa devreme. Fiecare şi-a îmbrăcat hainele de Biserică şi a plecat spre ea… Mama lui Antonel a aruncat în treacăt o privire în camera celui mic… Dar, ce să fie asta? Patul lui Antonel era gol goluţ. Unde să fie oare, Antonel? Deodată însă, mama a avut o presimţire: “Toni… în clopotniţă…?”

Şi, cât ai clipi din ochi, mama a şi pornit spre biserică! Preotul, care şi el sosise în mare grabă, împreună cu mama lui Toni au amuţit, căci, cele ce aveau acum înaintea ochilor erau atât de înduioşătoare, încât ar fi mişcat până şi pietrele.

Îngenuncheat în faţa altarului, în cămăşuţa sa de noapte, Antonel cel cu părul său buclat şi auriu, îngâna cu glasu-i subţire cuvinte încâlcite şi neînţelese! El ţinea în mânuţele lui amândoi clopoţeii, dar îi suna pe rând.

Amândoi şi-au şters lacrimile şi au privit zâmbind, căci tocmai auziseră limpede cuvintele: “Sfântă Maică a Domnului, roagă-te pentru mine, nevrednicul, să mă fac şi eu ministrant!” Şi, îndreptându se spre altar, ochii săi strălucitori de credinţă parcă şopteau: “Am să fiu cuminte de tot!” S-a oprit, ca şi cum ar fi stat pe gânduri, apoi a adăugat repede: “Atât cât am să pot eu de cuminte!” A prins apoi cu hotărâre amândoi clopoţeii, ca şi cum ar fi dorit să şi întărească rugăciune.

Între timp, biserica s-a umplut de credincioşi. Pe chipurile tuturora se putea citi cu uşurinţă mirarea! Unora li se părea că Pruncul Isus a coborât din icoană! Pătruns de mare credinţă, poporul a îngenuncheat imediat, iar preotul a văzut că niciodată nu s-au rugat mai cu credinţă ca la cea slujbă atât de timpurie. Atunci, Antonel s-a ridicat, a mers către preot şi i-a întins mânuţa sa cea mică, fără pic de teamă:
- Nu-i aşa c-am lucrat bine? Merit şi eu să fiu ministrant? Maica Domnului mi-a spus că da!
- Da, Antonel, i-a răspuns preotul, dar trebuie să mai aştepţi să mai creşti puţin… Ai să aştepţi cuminte, da? Antonel a făcut vioi din cap, în semn că “da” şi, strălucind de bucurie, a ieşit din Biserică, ţinând tare strâns mâna mamei.