A început şcoala Trăiește credința!

Măiestria unei sculpturi divine

Probabil ați citit povestea sculptorului care lucra cu sârguință la un mare bloc de marmură. Un băiețel care trecea cu o înghețată în mână s-a oprit în fața ușii deschise a atelierului. Fascinat de ploaia de praf alb, băiețelul privea cum așchii de piatră mici și mari săreau la stânga și la dreapta. Nu avea idee despre ceea ce se întâmpla; acel om care lovea ca un nebun piatra cea mare i se părea puțin ciudat.
După câteva săptămâni, băiețelul a trecut din nou prin fața atelierului și, spre marea lui surpriză, a văzut un mare și puternic leu în locul în care mai înainte era blocul de marmură.
Cu totul contrariat, copilul a alergat la sculptor și i-a zis:
- Domnule, spune-mi, de unde ai știut că în piatră era un leu?
Nu de puține ori ne aflăm și noi în postura acestui copil. Fascinați de praful alb, cu privirea ațintită la așchiile de piatră care sar în diferite direcții, riscăm să credem că cel care a sculptat universul și oamenii printr-o măiestrie divină, este un „ciudat”. Uităm de cele mai multe ori că o sculptură cu adevărat frumoasă necesită, în afară de arta de a mânui ciocanul și dalta, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Michelangelo Buonarotti spunea că în fiecare bloc de marmură se află o statuie și este de datoria sculptorului să o descopere.
Noi, creştinii, suntem datori să descoperim în noi și în cel de lângă noi figura pe care Dumnezeu vrea să o sculpteze. Trebuie să descoperim „leul” care poate ieși din noi atunci când sculptorul își va folosi, cu multă măiestrie, „dalta” și „ciocanul”.
Fiecare dintre noi este o piatră care trebuie să fie șlefuită, dar, bineînțeles aceasta nu se poate întâmpla dintr-o dată. Orice lucrare cu adevărat frumoasă necesită timp pentru că ceea ce nu a avut loc niciodată poate avea loc chiar mâine. Dar noi, de câte ori suntem în stare să acordăm timp? Ne grăbim să uităm, în negura gândirii noastre, planul lui Dumnezeu, ne pripim să caracte­rizăm și să pictăm cu propriile noastre culori caracterul și personalitatea noastră și a celui de lângă noi.
Anatole France, scriitor francez, spunea că timpul este cel mai puternic dintre sculptori. El nu are nici ciocan și nici daltă. El termină în mod minunat munca dăltuitorilor în piatră. Ceea ce el adaugă el nu se poate defini și va­lorează infinit. Să ne așezăm pentru puțin timp pe  acest tron al timpului. Să lăsăm ca Domnul, cel care printr-o artă uluitoare poate transforma sufletul omului să ne vorbească fiecăruia.
El însuși ne spune: Oare nu l-am transformat eu pe Saul, marele prigonitor, în Paul, apostolul neamurilor? Oare nu l-am așteptat eu pe Petru, cel care m-a părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie de el, și l-am transformat în piatra pe care mi-am clădit Biserica? Oare nu am transformat, în timp, necredința lui Toma într-o credință vie și flacără a iubirii? Oare nu pot eu, care sunt Dumnezeul universului, să sculptez în tine sau în ceilalți de lângă tine, care de atâtea ori sunteți blocuri de marmură reci, adevărate facle ale învățăturii mele? Cine ești tu să îmi spui ce pot să fac? Cine ești tu să mă consideri un „ciudat”?
Sunt întrebări la care suntem invitați să răspundem. Să începem să ne privim pe noi, să începem să descoperim în cel care ne însoțește în drumul nostru, o sculptură a lui Dumnezeu. Numai El mânuiește arta într-un mod sublim, numai El face o pasiune pentru artă, El își iubește arta, o expune pe marile socluri ale lumii, face din ea o operă de neprețuit. „Până și firele de păr de pe cap vă sunt numărate”, spune El (Lc 12,7).
Noi suntem așadar opera lui de neînlocuit de nici o altă mână omenească. Noi. Nu doar tu. Să acționăm și noi cu pasiunea unui sculptor. Să găsim timpul necesar pentru a ne descoperi pe noi și pentru a-i descoperi pe alții. Să înțelegem ceea ce Dumnezeu vrea să sculpteze în fiecare bloc de marmură. Nu trebuie să uităm ca e nevoie de şlefuială, de încercări și de răbdare, căci altfel vom fi la fel de pripiți ca acel copil din povestea de mai sus. Şi nu pot să închei decât prin cuvintele minunate ale marelui sculptor român Constantin Brâncuşi: „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe”.
Pr. vicar,
Andrei Stolnicu

Probabil ați citit povestea sculptorului care lucra cu sârguință la un mare bloc de marmură. Un băiețel care trecea cu o înghețată în mână s-a oprit în fața ușii deschise a atelierului. Fascinat de ploaia de praf alb, băiețelul privea cum așchii de piatră mici și mari săreau la stânga și la dreapta. Nu avea idee despre ceea ce se întâmpla; acel om care lovea ca un nebun piatra cea mare i se părea puțin ciudat.

După câteva săptămâni, băiețelul a trecut din nou prin fața atelierului și, spre marea lui surpriză, a văzut un mare și puternic leu în locul în care mai înainte era blocul de marmură.

Cu totul contrariat, copilul a alergat la sculptor și i-a zis:

- Domnule, spune-mi, de unde ai știut că în piatră era un leu?

Nu de puține ori ne aflăm și noi în postura acestui copil. Fascinați de praful alb, cu privirea ațintită la așchiile de piatră care sar în diferite direcții, riscăm să credem că cel care a sculptat universul și oamenii printr-o măiestrie divină, este un „ciudat”. Uităm de cele mai multe ori că o sculptură cu adevărat frumoasă necesită, în afară de arta de a mânui ciocanul și dalta, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Michelangelo Buonarotti spunea că în fiecare bloc de marmură se află o statuie și este de datoria sculptorului să o descopere.

Noi, creştinii, suntem datori să descoperim în noi și în cel de lângă noi figura pe care Dumnezeu vrea să o sculpteze. Trebuie să descoperim „leul” care poate ieși din noi atunci când sculptorul își va folosi, cu multă măiestrie, „dalta” și „ciocanul”.

Fiecare dintre noi este o piatră care trebuie să fie șlefuită, dar, bineînțeles aceasta nu se poate întâmpla dintr-o dată. Orice lucrare cu adevărat frumoasă necesită timp pentru că ceea ce nu a avut loc niciodată poate avea loc chiar mâine. Dar noi, de câte ori suntem în stare să acordăm timp? Ne grăbim să uităm, în negura gândirii noastre, planul lui Dumnezeu, ne pripim să caracte­rizăm și să pictăm cu propriile noastre culori caracterul și personalitatea noastră și a celui de lângă noi.

Anatole France, scriitor francez, spunea că timpul este cel mai puternic dintre sculptori. El nu are nici ciocan și nici daltă. El termină în mod minunat munca dăltuitorilor în piatră. Ceea ce el adaugă el nu se poate defini și va­lorează infinit. Să ne așezăm pentru puțin timp pe  acest tron al timpului. Să lăsăm ca Domnul, cel care printr-o artă uluitoare poate transforma sufletul omului să ne vorbească fiecăruia.

El însuși ne spune: Oare nu l-am transformat eu pe Saul, marele prigonitor, în Paul, apostolul neamurilor? Oare nu l-am așteptat eu pe Petru, cel care m-a părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie de el, și l-am transformat în piatra pe care mi-am clădit Biserica? Oare nu am transformat, în timp, necredința lui Toma într-o credință vie și flacără a iubirii? Oare nu pot eu, care sunt Dumnezeul universului, să sculptez în tine sau în ceilalți de lângă tine, care de atâtea ori sunteți blocuri de marmură reci, adevărate facle ale învățăturii mele? Cine ești tu să îmi spui ce pot să fac? Cine ești tu să mă consideri un „ciudat”?

Sunt întrebări la care suntem invitați să răspundem. Să începem să ne privim pe noi, să începem să descoperim în cel care ne însoțește în drumul nostru, o sculptură a lui Dumnezeu. Numai El mânuiește arta într-un mod sublim, numai El face o pasiune pentru artă, El își iubește arta, o expune pe marile socluri ale lumii, face din ea o operă de neprețuit. „Până și firele de păr de pe cap vă sunt numărate”, spune El (Lc 12,7).

Noi suntem așadar opera lui de neînlocuit de nici o altă mână omenească. Noi. Nu doar tu. Să acționăm și noi cu pasiunea unui sculptor. Să găsim timpul necesar pentru a ne descoperi pe noi și pentru a-i descoperi pe alții. Să înțelegem ceea ce Dumnezeu vrea să sculpteze în fiecare bloc de marmură. Nu trebuie să uităm ca e nevoie de şlefuială, de încercări și de răbdare, căci altfel vom fi la fel de pripiți ca acel copil din povestea de mai sus. Şi nu pot să închei decât prin cuvintele minunate ale marelui sculptor român Constantin Brâncuşi: „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe”.

Pr. vicar,

Andrei Stolnicu

Lasati un comentariu