Pe cărări de munte Europă creștină, încotro?

Imnul iubirii

Se cuvine să vorbim despre iubire în luna în care sărbătorim familia şi în care mulţi tineri doresc ca iubirea lor să fie binecuvântată de Dumnezeu, prin sacramentul căsătoriei. Chiar dacă se ştie o biată faptură, orice om, atunci când iubeşte şi este iubit, simte nedesluşit că are de-a face cu ceva „dumnezeiesc”, ba chiar cu însuşi Dumnezeu, deşi nu întotdeauna izbuteşte să priceapă cum se întâmplă aceasta. Ei bine, Biblia ne arată că în întreaga istorie a omenirii însuşi Dumnezeu s-a revelat treptat ca Iubire şi oamenii au învăţat să îl iubească şi să se iubească între ei.
Una din cele mai impresionante pagini din Biblie dedicată iubirii creştine, care se regăseşte şi în iubirea de dăruire dintre soţi, este imnul în cinstea dragostei din prima scrisoare a Sf. Paul către Corinteni: „Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragoste, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic” (1Cor 13,1-3).
Într-un limbaj poetic sfântul Paul arată supremaţia, întâietatea iubirii adevărate faţă de toate celelalte daruri pri-mite de la Dumnezeu şi virtuţi, care în sine nu ar fi nimic dacă ar lipsi dragostea.
Iubirea este întotdeauna vizibilă. Acţiunea este dezinteresată, de aceea cel care beneficiază de ea nu este cel care o face, ci cel care o primeşte în mod gratuit. „Departe de a fi o înclinaţie instinctivă, iubirea este o hotărâre conştientă a voinţei de a merge spre ceilalţi. Pentru a putea iubi în adevăr, omul trebuie să se desprindă de multe lucruri şi, mai ales, de sine, să dăruiască în mod gratuit, să iubească până la capăt” ne spune Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea. În acest caz, iubirea este extrem de preţuită pentru că ea dă valoare celui ce o posedă.
Astfel, valoarea omului nu este dată de capacitatea de a vorbi, de capacităţile lui intelectuale, de generozitatea lui uimitoare sau de jertfa supremă, ci de prezenţa iubirii sau mai exact de trăirea ei.
Continuă sfântul Paul, arătând caracteristicile unei adevărate iubiri creştine: „Iubirea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură.” (1Cor 13, 4 7).
După învăţătura Sf. Paul, iubirea este compusă din nouă elemente: răbdarea – iubirea suportă totul, bunăvoinţa – este binevoitoare, generozitatea – nu este invidioasă, umilinţa – nu se umflă, amabilitatea – este respectuoasă, altruismul – nu caută interesul propriu, caracterul bun – nu cedează la mânie, mări-nimia – nu bănuieşte de rău, sinceritatea – nu se bucură de nedreptate, dar adevărul este bucuria sa. Sunt nouă virtuţi, nouă aspecte ale unicei mari virtuţi umano-divine şi anume iubirea creştină.
Ieşind din sfera religioasă şi rămânând doar la cea sentimentală, putem continua: iubirea nu vânează admiraţia celor din jur, cel care o posedă nu ocupă tot spaţiul unei discuţii, nu consideră că are întotdeauna dreptate, nu priveşte pe alţii de sus, nu este lipsită de curtoazie, de cuvinte tandre, de gesturile nobile, care sunt folosite natural şi frecvent. Succesul celui care iubeşte stă în împlinirea celuilalt, nu în manipularea lui. Cel care iubeşte nu se enervează, nu se gândeşte la rău, suferă cu cel care suferă şi se bucură de bucuria altora, nu contabilizează greşelile celuilalt etc.
Papa, în Scrisoare către Familii, afirma: „Dragostea este exigentă. Această dragoste care este „răbdătoare”, este „binevoitoare” şi „suportă totul” (1Cor 13, 4-7) este desigur o dragoste exigentă. Dar tocmai în aceasta constă frumuseţea sa: în faptul de a fi exigentă, pentru că astfel constituie adevăratul bine al omului şi o îndreaptă spre ceilalţi. Binele, prin natura sa, are calitatea de a se răspândi.
Dragostea este adevărată atunci când crează binele persoanei şi al comunităţii, îl crează şi îl dăruieşte celorlalţi. Doar cel care, în numele dragostei ştie să fie exigent cu sine poate pretinde dragoste de la ceilalţi. Este nevoie ca oamenii de azi să descopere această dragoste exigentă, deoarece în aceasta stă temelia familiei, un fundament care e capabil să „suporte totul”.
Iată o rugăciune a soţilor pornind de la Imnul Dragostei:
Doamne, dragostea este răbdătoare.
- Dă-mi răbdarea care ştie să înfrunte zi după zi.
Doamne, dragostea este binevoitoare.
- Ajută-mă să doresc întotdeauna binele său înainte de al meu.
Doamne, dragostea nu este invidioasă.
- Învaţă-mă să mă bucur de fiecare succes al său.
Doamne, dragostea nu se laudă.
- Aminteşte-mi să nu-i reproşez ceea ce fac pentru el/ea.
Doamne, dragostea nu se supără.
- Dă-mi curajul de a spune «Am greşit».
Doamne, dragostea nu e lipsită de respect.
- Fă ca eu să pot vedea în chipul său, chipul Tău.
Doamne, dragostea nu caută interesul.
- Suflă în viaţa noastră vântul gratuităţii.
Doamne, dragostea nu se mâniază.
- Îndepărtează gesturile şi cuvintele care rănesc.
Doamne, dragostea nu ţine cont de răul primit.
- Împacă-ne în iertarea care uită nedreptăţile.
Doamne, dragostea nu se bucură de nedreptate.
- Deschide inima noastră la nevoile celui care ne stă aproape.
Doamne, dragostea se complace în adevăr.
- Ghidează paşii noştri către Tine, care eşti calea, adevărul şi viaţa.
Doamne, dragostea acoperă totul, crede totul, speră totul, suportă totul.
- Ajută-ne să umplem cu dragoste zilele pe care le vom trăi împreună.
- Ajută-ne să credem că dragostea poate muta munţii din loc.
- Ajută-ne să sperăm că dragostea întrece orice speranţă. Amin.
prof. Mihaela Ciobanu

Se cuvine să vorbim despre iubire în luna în care sărbătorim familia şi în care mulţi tineri doresc ca iubirea lor să fie binecuvântată de Dumnezeu, prin sacramentul căsătoriei. Chiar dacă se ştie o biată faptură, orice om, atunci când iubeşte şi este iubit, simte nedesluşit că are de-a face cu ceva „dumnezeiesc”, ba chiar cu însuşi Dumnezeu, deşi nu întotdeauna izbuteşte să priceapă cum se întâmplă aceasta. Ei bine, Biblia ne arată că în întreaga istorie a omenirii însuşi Dumnezeu s-a revelat treptat ca Iubire şi oamenii au învăţat să îl iubească şi să se iubească între ei.

Una din cele mai impresionante pagini din Biblie dedicată iubirii creştine, care se regăseşte şi în iubirea de dăruire dintre soţi, este imnul în cinstea dragostei din prima scrisoare a Sf. Paul către Corinteni: „Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragoste, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic” (1Cor 13,1-3).

Într-un limbaj poetic sfântul Paul arată supremaţia, întâietatea iubirii adevărate faţă de toate celelalte daruri pri-mite de la Dumnezeu şi virtuţi, care în sine nu ar fi nimic dacă ar lipsi dragostea.

Iubirea este întotdeauna vizibilă. Acţiunea este dezinteresată, de aceea cel care beneficiază de ea nu este cel care o face, ci cel care o primeşte în mod gratuit. „Departe de a fi o înclinaţie instinctivă, iubirea este o hotărâre conştientă a voinţei de a merge spre ceilalţi. Pentru a putea iubi în adevăr, omul trebuie să se desprindă de multe lucruri şi, mai ales, de sine, să dăruiască în mod gratuit, să iubească până la capăt” ne spune Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea. În acest caz, iubirea este extrem de preţuită pentru că ea dă valoare celui ce o posedă.

Astfel, valoarea omului nu este dată de capacitatea de a vorbi, de capacităţile lui intelectuale, de generozitatea lui uimitoare sau de jertfa supremă, ci de prezenţa iubirii sau mai exact de trăirea ei.

Continuă sfântul Paul, arătând caracteristicile unei adevărate iubiri creştine: „Iubirea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură.” (1Cor 13, 4 7).

După învăţătura Sf. Paul, iubirea este compusă din nouă elemente: răbdarea – iubirea suportă totul, bunăvoinţa – este binevoitoare, generozitatea – nu este invidioasă, umilinţa – nu se umflă, amabilitatea – este respectuoasă, altruismul – nu caută interesul propriu, caracterul bun – nu cedează la mânie, mări-nimia – nu bănuieşte de rău, sinceritatea – nu se bucură de nedreptate, dar adevărul este bucuria sa. Sunt nouă virtuţi, nouă aspecte ale unicei mari virtuţi umano-divine şi anume iubirea creştină.

Ieşind din sfera religioasă şi rămânând doar la cea sentimentală, putem continua: iubirea nu vânează admiraţia celor din jur, cel care o posedă nu ocupă tot spaţiul unei discuţii, nu consideră că are întotdeauna dreptate, nu priveşte pe alţii de sus, nu este lipsită de curtoazie, de cuvinte tandre, de gesturile nobile, care sunt folosite natural şi frecvent. Succesul celui care iubeşte stă în împlinirea celuilalt, nu în manipularea lui. Cel care iubeşte nu se enervează, nu se gândeşte la rău, suferă cu cel care suferă şi se bucură de bucuria altora, nu contabilizează greşelile celuilalt etc.

Papa, în Scrisoare către Familii, afirma: „Dragostea este exigentă. Această dragoste care este „răbdătoare”, este „binevoitoare” şi „suportă totul” (1Cor 13, 4-7) este desigur o dragoste exigentă. Dar tocmai în aceasta constă frumuseţea sa: în faptul de a fi exigentă, pentru că astfel constituie adevăratul bine al omului şi o îndreaptă spre ceilalţi. Binele, prin natura sa, are calitatea de a se răspândi.

Dragostea este adevărată atunci când crează binele persoanei şi al comunităţii, îl crează şi îl dăruieşte celorlalţi. Doar cel care, în numele dragostei ştie să fie exigent cu sine poate pretinde dragoste de la ceilalţi. Este nevoie ca oamenii de azi să descopere această dragoste exigentă, deoarece în aceasta stă temelia familiei, un fundament care e capabil să „suporte totul”.

Iată o rugăciune a soţilor pornind de la Imnul Dragostei:

Doamne, dragostea este răbdătoare.

- Dă-mi răbdarea care ştie să înfrunte zi după zi.

Doamne, dragostea este binevoitoare.

- Ajută-mă să doresc întotdeauna binele său înainte de al meu.

Doamne, dragostea nu este invidioasă.

- Învaţă-mă să mă bucur de fiecare succes al său.

Doamne, dragostea nu se laudă.

- Aminteşte-mi să nu-i reproşez ceea ce fac pentru el/ea.

Doamne, dragostea nu se supără.

- Dă-mi curajul de a spune «Am greşit».

Doamne, dragostea nu e lipsită de respect.

- Fă ca eu să pot vedea în chipul său, chipul Tău.

Doamne, dragostea nu caută interesul.

- Suflă în viaţa noastră vântul gratuităţii.

Doamne, dragostea nu se mâniază.

- Îndepărtează gesturile şi cuvintele care rănesc.

Doamne, dragostea nu ţine cont de răul primit.

- Împacă-ne în iertarea care uită nedreptăţile.

Doamne, dragostea nu se bucură de nedreptate.

- Deschide inima noastră la nevoile celui care ne stă aproape.

Doamne, dragostea se complace în adevăr.

- Ghidează paşii noştri către Tine, care eşti calea, adevărul şi viaţa.

Doamne, dragostea acoperă totul, crede totul, speră totul, suportă totul.

- Ajută-ne să umplem cu dragoste zilele pe care le vom trăi împreună.

- Ajută-ne să credem că dragostea poate muta munţii din loc.

- Ajută-ne să sperăm că dragostea întrece orice speranţă. Amin.

prof. Mihaela Ciobanu

Lasati un comentariu