]]> http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/raze-de-speranta-nr-90/feed/ 0 http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/5-ani-binecuvantati/ http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/5-ani-binecuvantati/#comments Sun, 29 Apr 2012 12:37:37 +0000 mirabik_ta http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/?p=3716 Se împlinesc cinci ani de la Sfinţirea bisericii. Principalul artizan al construcţiei bisericii este chiar părintele paroh, căruia, cu această ocazie, i-am luat un interviu.

Se împlinesc cinci ani de la Sfinţirea bisericii. Principalul artizan al construcţiei bisericii este chiar părintele paroh, căruia, cu această ocazie, i-am luat un interviu.

Cine este pr. Fărcăşel Francisc?

M-am născut la data de 8 februarie 1975, în Mirceşti, judeţul Iaşi. Am făcut şcoala generală în localitatea natală, Iugani, judeţul Iaşi, liceul şi facultatea de teologie la Iaşi, fiind sfinţit preot la 29 iunie 2000, la Iaşi. Am fost patru ani ajutor de paroh la Săbăoani şi Roman, iar din 2004 sunt preot paroh la parohia „Isus, Bunul Păstor” din cartierul Favorit, din Roman.

1. Cum v-aţi descoperit vocaţia?

Vocaţia mi-am descoperit-o pe parcursul anilor de studiu petrecuţi la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi şi nu au fost puţini, patru ani de liceu, doi ani de filosofie şi patru ani de teologie. Am avut cel puţin trei momente de cumpănă, în clasa a XII-a, în anul II de filosofie şi în penultimul an de teologie; dar mereu m-am rugat lui Dumnezeu să mă lumineze să iau o decizie bună.

După aproape 12 ani de preoţie pot spune că nu am regretat niciodată alegerea făcută. Sămânţa vocaţiei mele a fost sădită de părinţii mei, familia mea, care, cu siguranţă, s-a rugat şi se roagă pentru mine. Apoi am avut şi câteva modele de preoţi din parohia natală care m-au făcut să-mi doresc preoţia. La unul îmi plăcea felul lui de a predica, de un altul îmi plăcea cum lucrează cu tinerii şi copiii şi la altul îmi plăcea calmul cu care vorbea cu oamenii.

Fiind din clasa a III-a ministrant mi-a plăcut de mic să fiu preot, să slujesc lui Dumnezeu şi să fiu aproape de oameni.

2. De când practicaţi această meserie şi unde aţi lucrat de atunci şi până acum?

Preoţia nu este o meserie în sensul în care cunoaştem acest termen, ci este o slujire. Meseria implică un anumit program de lucru, anumite limite. Ori, ca preot, slujiea este 24 de ore din 24 de ore, mereu la dispoziţia omului. Eşti preot şi când nu eşti în localitatea pe care o păstoreşti, eşti preot şi în timpul liber, eşti preot oriunde.

Primii trei ani şi şapte luni (august 2000 – martie 2004) am slujit la Săbăoani, ca vicar, o comunitate de aproximativ 12000 de cre­dincioşi, cu mulţi copii, o localitate în continuă dezvoltare. Apoi am slujit la Roman, la parohia centrală, timp de 5 luni, o perioadă scurtă deoarece aveam deja mandat de a înfiinţa o nouă parohie aici în Favorit, de a construi o Biserică şi un complex pastoral.

3. Cât timp vă ocupă această profesie? Vă mai rămâne timp şi pentru altceva?

Cum spuneam mai sus, ca preot eşti mereu la dispoziţia oamenilor, dar asta nu înseamnă că nu am în vedere şi momentele personale de rugăciune, de relaxare la o plimbare, un meci de fotbal, de citit o carte. Toate acestea le „strecurăm” printre momentele mai libere.

4. Ce părere aveţi despre comunitatea pe care o păstoriţi?

Comunitatea care mi-a fost încredinţată spre păstorire este o comunitate foarte tânără, cu oameni muncitori, cu mulţi tineri (din 1656 de enoriaşi, 83 sunt liceeni, 152 sunt studenţi şi 329 de tineri între 20-30 de ani, au terminat orice fel de învăţământ şi sunt şomeri sau lucrează). Fiind mulţi tineri, o parte şi-au căutat viitorul în străinătate. Avem dincolo de hotarele ţării nu mai puţin de 516 credincioşi. De aici putem observa problemele cu care se confruntă comunitatea, pe toate palierele de vârstă, de la copiii cu traume din cauza lipsei părinţilor, la debusolarea adolescenţilor şi de la tineri care greu îşi găsesc orientarea în viaţă până la soţi care nu reuşesc să se mai înţeleagă, să comunice. Cu toate acestea, pot spune că majoritatea enoriaşilor sunt oameni maturi în credinţă, responsabili în familiile lor şi încrezători într-un viitor mai bun.

5. Ce activităţi se desfăşoară în cadrul comunităţii parohiale?

Pe lângă cele spirituale normale,  în funcţie şi de timpul liturgic (Sfintele Liturghii, momente speciale de rugăciune şi adoraţie, procesiuni, celebrări de sacramente), avem şi momente de cultură, spectacole, un site şi o revistă parohială, un cenaclu literar dedicat Fericitului papă Ioan Paul al II-lea, momente de formare umană şi religioasă, catehizări, momente de recreere în aer liber, socializare. Din punct de vedere caritativ, vizităm lunar doisprezece bolnavi, oferim o masă caldă zilnic la zece persoane  şi alte proiecte speciale de ajutorare a unor persoane cu probleme sau cu posibilităţi materiale reduse.

O asistenţă deosebită acordăm fami­liilor, mai ales celor care trec printr-o perioadă mai dificilă, nu reuşesc să mai comunice şi sunt la un pas de divorţ.

Biserica are şi 45 de membri la cor, iar aceasta necesită şi inves­tirea de timp şi resurse materiale pentru a-i ajuta să socializeze, mai ales că toţi membrii corului vin benevol şi o fac cu plăcere.

6. Ce planuri de viitor v-aţi făcut pentru comunitate?

În primul rând să creştem în credinţă. Dacă nu există o astfel de dorinţă, există sigur riscul scăderii credinţei. În al doilea rând, să identificăm şi mai bine acele probleme cu care se confruntă membrii parohiei, indiferent de natura lor, pentru a-i putea ajuta. Şi în al treilea rând, o conştientizare mai mare asupra voluntariatului. Mi se pare că aici, în gene­ral, noi, românii, avem o problemă: „Fac asta, dar mie ce îmi iese?”. Ar fi şi altele, dar acestea sunt primordiale… şi suficiente deocamdată.

7. Ce sfaturi le-aţi da celor care ar dori să „îmbrăţişeze” această vocaţie?

CURAJ! SE MERITĂ!!! Cum spuneam, am aproape doisprezece ani de preoţie şi nu am regretat niciodată alegerea făcută. Sigur, nu totdeauna întâmpinăm momente plăcute, sunt şi dezamăgiri, mai ales când vezi că oamenii te tratează cu indiferenţă, dar acestea dispar când întâlneşti bucuria naşterii şi botezului unui copil, căsătoria a doi tineri creştini responsabili şi maturi, convertirea unui păcătos, după mai mulţi ani de rătăcire, mulţumirea unui om descurajat după ce doar l-ai ascultat, lupta unui tânăr de a trăi curat, eforturile unei familii care doreşte să trăiască creştineşte, o moarte vrednică după o viaţă trăită în Domnul… Toate acestea îmi dau curaj să merg mai departe, încrezător în harul lui Dumnezeu şi lumina Duhului Sfânt.

Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă doresc mult succes în slujire!

interviu realizat de Mădălina Mitricioaie

]]> http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/5-ani-binecuvantati/feed/ 0 http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/fiti-frumosi/ http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/fiti-frumosi/#comments Sun, 29 Apr 2012 10:38:56 +0000 mirabik_ta http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/?p=3721 Într-o lume schilodită, confuză, mutilată de omul urât, cine mai crede şi este de acord că frumuseţea interioară este cea care dă consistenţă, valoare şi credibilitate frumuseţii exterioare? Omul cu suflet frumos nu mai este la modă; ceea ce este la modă este omul util, eficient, şmecher şi un discurs despre omul frumos pare un exces de romantism,o teorie rafinată fără acoperire practică.  De fapt, dacă suntem sinceri, ce înţelegem când spunem celuilalt de lângă noi că e frumos? Doar că posedă ceva ce peste 10-15 ani va fi obiectul aducerilor-aminte şi nostalgiilor? Care este criteriul, înfăţişarea, comportamentul, gestul după care catalogăm pe cineva a fi frumos?

Într-o lume schilodită, confuză, mutilată de omul urât, cine mai crede şi este de acord că frumuseţea interioară este cea care dă consistenţă, valoare şi credibilitate frumuseţii exterioare? Omul cu suflet frumos nu mai este la modă; ceea ce este la modă este omul util, eficient, şmecher şi un discurs despre omul frumos pare un exces de romantism,o teorie rafinată fără acoperire practică.  De fapt, dacă suntem sinceri, ce înţelegem când spunem celuilalt de lângă noi că e frumos? Doar că posedă ceva ce peste 10-15 ani va fi obiectul aducerilor-aminte şi nostalgiilor? Care este criteriul, înfăţişarea, comportamentul, gestul după care catalogăm pe cineva a fi frumos?

Un fotograf de origine germană din Sibiu, pe nume Fischer, când se ducea cineva la el ca să-i facă o fotografie, în loc să-i spună „zâmbiţi!” sau un cuvânt care să-l îndemne pe cel care stătea în faţa obiectivului, spunea ,,gândiţi frumos!”. Bineînţeles că el voia să spună gândiţi-vă la ceva frumos, pentru ca gândul să se reflecte pe faţa fotografiatului şi să apară bine în fotografie. Ce înseamnă trecând pe plan existenţial ,,gândiţi frumos!”? Înseamnă să nu te gândeşti la ceva frumos într-o anumită clipă, ci să gândeşti frumos în orice clipă, să fii atent la gânduri, să-ţi selectezi gândurile care-ţi trec prin minte, să reţii gândurile cele bune şi, în măsura în care există posibilitatea, să le dai grai şi să le întrupezi în fapte.

Cine gândeşte frumos nu poate să-l blesteme pe celălalt în mintea sa, dintr-o inimă frumoasă nu poate izvorî invidia, bârfa, cearta, ochii omului frumos nu pot fi injectaţi de răutate, mâna sa nu se poate îndrepta ameninţător către celălalt.

Se spune că acela care are un ciocan în mână nu vede în jurul său decât cuie; în mod similar, cine poartă frumuseţea în sufletul său, crede cu tărie că lumea aceasta nu este înveşmântată în urâţenie şi răutate, ci este de ajuns să o priveşti cu ochii iubirii, pentru a o vedea în toată splendoarea şi măreţia. Omul frumos ia plămada urâtului şi o transfigurează, aşa cum Cristos odinioară a făcut din ceea ce era lemnul infamiei, al ruşiniii, crucea-instrumentul salvării, al mântuirii noastre. Omul frumos nu trădează Cristosul din el, nu e orgolios, nu-şi asumă pretenţia de ziditor şi creator al persoanei proprii, ci recunoaşte în el minunăţia pe care a picurat-o acolo Cel de sus.

Un jurnalist de la BBC întrebă odată un aborigen: „Care este meseria ta?” „Meseria mea este să-ţi reamintesc!” Şi meseria noastră, a creştinilor este să reamintim omului de astăzi că poate să se piardă în lupta ce se duce împotriva omului frumos, interior, riscă să se schilodeze în interior dacă îşi înăbuşă ceea ce are mai sacru în el, fugind după trăirea imediată a clipei, după ceea ce se pretinde a fi seva vieţii, unde totul e super, fain, bestial sau ok. Haideţi să redescoperim dimensiunea verticală a vieţii, să îndreptăm şira spinării şi să-i redăm sufletului aripile cu care el a fost înzestrat dintru început, pentru a zbura către frumuseţea din care a fost desprins.

Pr. vicar,

Emanuel Bejenaru

]]> http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/fiti-frumosi/feed/ 0 http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/invierea-lui-isus-act-suprem-de-iubire/ http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/invierea-lui-isus-act-suprem-de-iubire/#comments Sun, 08 Apr 2012 18:25:40 +0000 mirabik_ta http://www.parohiaisusbunulpastor.ro/?p=3703 Te-ai săturat să auzi de atâtea ori cuvântul „criză”? Te-ai săturat de atâtea schimbări în viaţa ta, de atâtea înfăţişări pe care a trebuit să le iei în diferite împrejurări ale vieţii tale? Te-ai săturat să auzi că nu e bine să faci aşa, că mai degrabă faci altfel ca să fii fericit şi liniştit? Există o singură soluţie: Reînvie cu CRISTOS!

Te-ai săturat să auzi de atâtea ori cuvântul „criză”? Te-ai săturat de atâtea schimbări în viaţa ta, de atâtea înfăţişări pe care a trebuit să le iei în diferite împrejurări ale vieţii tale? Te-ai săturat să auzi că nu e bine să faci aşa, că mai degrabă faci altfel ca să fii fericit şi liniştit? Există o singură soluţie: Reînvie cu CRISTOS!

Da, iubiţi creştini, sună a reclamă. Privind la zilele care urmează, înţelegem mai bine această invitaţie. Sunt mult prea multe evenimentele care ne-au copleşit în ultima vreme ca să nu înţelegem că Dumnezeu ne transmite un mesaj; este un mesaj de schimbare a mentalităţii de convertire, de întoarcere a fiinţei noastre spre CRISTOS CEL VIU.

Dumnezeu ne iubeşte enorm, iar aceasta nu este doar o expresie frumoasă de rostit la predică. Este un adevăr demonstrat, palpabil, un adevăr care nu poate fi contestat: ISUS CRISTOS, Fiul lui Dumnezeu, a făcut ascultare faţă de Tatăl, a venit pe pământ pentru ca prin suferinţele, crucea şi moartea sa, să „plătească” preţul păcatului, iar prin învierea, sa să ne dea nouă posibilitatea reînvierii la viaţa cea nouă, în Domnul.

Orice lucru deosebit are un „preţ”. O mamă „moare” pentru sine pentru a da viaţă copiilor, o persoană consacrată „moare” pentru lume pentru a se dedica lui Dumnezeu; iar noi românii avem în drama meşterului Manole, o idee de „jertfă” pentru a crea ceva măreţ. Domnul, făcându-se asemenea nouă, în afară de păcat, a ales să moară pentru noi pentru ca noi să trăim. Este demonstraţia supremă că iubirea lui Dumnezeu nu e doar un deziderat, ci o realitate, o binecuvântare.

Ce frumos şi liniştitor este să te ştii iubit! Ce măreţ este să te ştii iubit chiar de Dumnezeu, iar aceste zile sunt dovadă clară a iubirii divine faţă de noi. Întrebarea este alta: suntem noi pregătiţi să trăim această iubire? Cristos moare şi învie pentru noi. Să murim şi noi pentru păcat pentru a trăi în şi cu Cristos cel viu. Să lăsăm trecutul şi să căutăm să trăim în harul lui Dumnezeu care este garanţia vieţii veşnice.

Săptămână Sfântă

binecuvântată de Domnul!

CRISTOS A ÎNVIAT!!!

Pr. paroh,

Francisc Fărcăşel

Ei bine, de aici reiese pasivitatea şi resemnarea noastră în faţa vieţii (prefe­răm să aruncăm nişte vorbe aiurea decât să ne implicăm şi să facem cu adevărat ceva), laşitatea noastră (atunci când cineva ne provoacă e mai bine să-l înjurăm în gând decât să ne punem pielea în pericol) şi, nu în ultimul rând, lenea noastră co­vârşitoare, ce a făcut subiectul atâtor poveşti şi povestiri încât a devenit un lucru de legendă.

Înjurătura şi cu lenea vor face întotdeauna casă bună. Copilul lor născut din flori este sictirul, acea stare în care-ţi vine să-ţi iei lumea în cap, să te revolţi împotriva a tot ceea ce te înconjoară, şi totuşi eşti prea obosit şi plictisit pentru a face ceva, aşa că stai şi drăcuieşti sperând că astfel vei schimba mersul lucrurilor.

Pretindem a fi un popor atât de religios, pretindem a avea un respect enorm pentru cele sfinte, ne ducem cu regularitate la biserică, ne spovedim şi, totuşi, cele mai preferate înjurături ale românului sunt cele legate de Paşte, cruce, altar, biserică, Cristos, morţi şi Dumnezeu. Aşa ne arătăm noi recunoştinţa faţă de Cel de Sus. Şi, ceea ce este cu atât mai strigător la cer, e că suntem printre puţinele naţii care are astfel de înjurături şi care, pe deasupra, se mai şi crede pâinea lui Dumnezeu, grădina Maicii Domnului.

Suprema profanare a numelui lui Dumnezeu este, fără îndoială, înjurătura care constă în a pune alături de cuvântul cel mai sublim care poate fi rostit, alături de numele lui Dumnezeu, al sfinţilor, al lucrurilor sfinte, un cuvânt sordid, spurcat, trivial. Împăratul Iosif al doilea, pe cei care înjurau îi interna în spitalul de ne­buni căci, judeca foarte logic împăratul, cel care înjură nu poate să iasă din această dilemă: dacă nu crede în Dumnezeu îl înjură pe cineva care nu există şi un asemenea om, evident, nu poate fi cu mintea întreagă. Dacă totuşi crede în Dumnezeu şi îndrăzneşte să-l insulte pe Creatorul şi pe Binefăcătorul său de la care are toate, inclusiv limba cu care îl înjură, iarăşi nu poate fi zdravăn la minte.

Ce rău ne-a făcut Dumnezeu ori sfinţii săi, ori lucrurile sacre ce-i aparţin, ca noi să le înjurăm? Ce vină are Dumnezeu, Biserica, sărbătorile religioase… că oamenii au probleme? Şi dacă înjuri un lucru ce nu ţi-a reuşit cum ai vrut tu, după ce îl înjuri oare se îndreaptă după placul tău? Dacă l-ai rezolvat cumva altfel spune-mi şi mie că mă apuc de înjurat….

Pr. vicar,
Emanuel Bejenaru

Cod fiscal: 16656754

Cont bancar IBAN: RO73 RNCB 0198 0033 2460 0001 (deschis la BCR Roman)

Formularul 230, cu datele parohiei il puteti descarca de aici: http://fbx.ro/p0ro5oxlngs1an2y

Formularul se poate găsi şi la biroul parohial. După ce il completaţi, il puteţi duce la Administraţia financiară sau il puteţi lăsa la biroul nostru parohial.

Data limită este 15 mai 2012.

Vă mulţumim!

Pentru donaţii, cei care doresc să sprijine financiar lucrarea noastră, o pot face în contul deschis la

BCRRoman RO73 RNCB 0198 0033 2460 0001 în lei

sau RO46 RNCB 0198 0033 2460 0002 în euro

cod fiscal 16656754 sau direct la parohie.

Multumim tuturor celor care au dat o mânã de ajutor la ridicarea bise­ricii si a centrului pastoral parohial.

Dumnezeu sã-i rãsplãteascã cu darurile sale!!!

La fiecare oră de adoraţie facem un semn concret simbolic prin care ne exprimăm în mod personal participarea noastră la misterul crucii.

Ora de adoraţie este sâmbăta, la ora 20.00 pentru a veni în întâmpinare copiilor şi tinerilor ce după amiază îşi fac temele sau participă la activităţi extra-şcolare dar şi acelor persoane care se întorc târziu de la serviciu.

A se pune în rugăciune, în faţa crucii, pentru un creştin, vrea să semnifice a avea dorinţa de a-şi asuma el însuşi crucea pe care o adoră. Adoraţia crucii, nu se poate limita la un act de cult devoţional: creştinul care se găseşte în faţa suferinţei Domnului său trebuie să meargă dincolo de aparenţe şi să-şi asume el însuşi crucea lui Cristos, retrăind-o pe pielea sa în fiecare zi. A te ruga în faţa crucii înseamnă a o alege, a trece dincolo de simplul şi staticul idol pe care aceasta îl poate reprezenta şi a-ţi asuma dimensiunea sa dinamică; contemplând crucea sunt chemat în mod irevocabil să acţionez, să mă ofer pe mine însumi pentru alţii, asemenea lui Isus, care s-a oferit pe sine însuşi pentru mine.

Aşa cum se traversează un oraş trecând prin centrul lui, Isus a traversat acel oraş, care este umanitatea noastră, tot ceea ce era al nostru, trecând prin mijloc, nu pe ocolite: acest drum care ne traversează, este drumul crucii. Este drumul pe care Isus îl parcurge pentru a ne întâlni cu adevărat. De fapt, câte chipuri nu s-au arătat pe acel drum, câte persoane nu s-au întâlnit, parcurse de Isus. Acest drum ne parcurge şi pe noi, acele persoane sunt ca noi. În fiecare întâlnire străluceşte un schimb minunat: noi suntem pe stradă cu bagajul nostru de slăbiciuni, gata să îl aruncăm primului pe care îl întâlnim, iar Isus este cu bagajul harului său, pregătit să îl reverse asupra noastră. Din acest motiv crucea va fi însoţită de un bagaj: Isus trece şi întâlnindu-ne, adună ceea ce este în bagajul nostru, în inima noastră: sărăcie, nelinişte, dubii, temeri… În acelaşi timp el răspândeşte asupra noastră harul său şi ne umple de darurile sale. Să mergem să urmăm crucea, şi să stăm de vorbă cu cei care sunt pe drum.

Nu întâmplător Cristos a ales o astfel de moarte: a făcut aceasta ca el să fie stăpân al acelei lăţimi, înălţimi, lungimi şi profunzimi de care vorbeşte Sf. Paul (Ef. 3, 14-19). Lăţimea este reprezentată de lemnul transversal: el desemnează faptele bune, pentru că pe el sunt pironite mâinile. Lungimea este reprezentată de însuşi lemnul vertical, vizibil până la pământ: el dă un sentiment de stabilitate si Perseverenţă [...]. Înălţimea este reprezentată de acea parte a crucii care se ridică mai sus de lemnul transversal, adică deasupra capului celui răstignit: ea indică nerăbdătoarea aşteptare a acelora care locuiesc în Speranţa Sfântă. Iar acea Parte a Crucii  Care Este Plantată şi Ascunsă, care susţine tot restul, reprezintă Profunzimea Harului Oferit Gratuit.

Sperăm ca acest moment de rugăciune să fie tot mai mult un moment de har pentru cât mai mulţi credincioşi.

Domnul să vă binecuvânteze şi să vă ocrotească!

Fraţii Capucini

Mai multe poze gasiti pe facebook-ul parohiei: http://www.facebook.com/media/set/?set=a.248651538553647.62264.100002264080739&type=3

Am avut ocazia de a vorbi în ultima vreme cu mai multe persoane bolnave de cancer, fie în fază incipientă, fie la metastază. Cei care au descoperit cancerul în faza primară, deşi greu încercaţi din cauza tratamentelor grele, au speranţa într-o însănătoşire. Celor descoperiţi în fază terminală, la metastază, nu le mai rămâne decât să aştepte momentul sfârşitului vieţii şi atunci au de ales, fie disperă, fie se încredinţează total voinţei lui Dumnezeu.

O astfel de persoană am întâlnit nu demult. M-am dus la spital pentru a-i da ultimele Sacramente. Mă gândeam că e greu să o încurajez, ce voi putea să-i spun. Dar am primit o lecţie. Deşi la 47 de ani şi cu un cancer mamar metastazic, avea mai multă credinţă şi mai mult curaj decât mi-aş fi putut închipui. „Părinte, am 2 luni de când umblu prin spitale, sunt conştientă de ce urmează, poate nu întâmplător am căzut la pat chiar în Miercurea Cenuşii. Mă sperie un pic gândul morţii, dar vreau să continui să mă hrănesc cu Cristos, ca să-mi dea, asemenea lui, răbdare în suferinţă şi sper, răsplata învierii cu El”. Ca niciodată, nu aveam niciun sfat, am rămas mut; nu reuşeam să înţeleg: vin să încurajez şi sunt încurajat?!?

Cancerul este o boală care nu doare când începe şi este depistat doar dacă îţi faci un control. Dacă îl descoperi prea târziu, şansele de vindecare sunt slabe, uneori chiar inexistente. Boala te roade încet, pe interior, fără să dea semne externe, afectează şi alte organe ale corpului care se află în imediata apropiere a zonei bolnave.

Deseori, am auzit expresia: „păcatul este cancerul sufletului”. Păcatul nu doare la început într-atât încât să ne determine să mergem la „medic” (preot). Ne obi;nuim cu păcatul, convieţuim cu el, face parte din natura noastră, uităm că îl avem, iar el roade sufletul, mereu. Un control simplu în acest post, la „clinica” (scaunul de spovadă), lui Dumnezeu, poate ajuta sufletul să fie vindecat (dacă e cazul!!!). Să nu aşteptăm „metastaza”, să nu ignorăm chemarea „medicului” CRISTOS la „tratament” (convertire), sau la o „incizie” radicală a răului din noi, salvând sufletul şi pregătindu-l pentru bucuria învierii la viaţa veşnică.

Post rodnic şi „sănătate” sufletească!

Pr. paroh,

Francisc Fărcăşel

Ştim cu toţii că omul se naşte gingaş şi plăpând dar moare tare şi puternic. Când se nasc toate fiinţele sunt gingaşe şi delicate, mor însă uscate şi ofilite. De aceea, ceea ce e tare şi puternic se însoţeşte cu moartea, iar ceea ce e gingaş şi plăpând este tovarăşul vieţii. O tovarăşă nelipsită a vieţii fiecăruia dintre noi este şi cea pe care o numim simplu mama, dar care e atât de profund înrădăcinată în inimile noastre încât cuvintele ni se par adesea prea mărunte, înguste şi nesemnificative pentru a încăpea în ele recunoştinţa pe care o avem pentru această persoană.

În cartea Narcis şi Gură de Aur, a scriitorului german Hermann Hesse, unul dintre eroi, părăsit de mic de mama sa, ajunge la şcoala unei mănăs­tiri pe care o lasă repede şi pribegeşte ani în şir, căutându-şi adevărata vocaţie. Ajungând la sfârşitul traseului pământesc mărturiseşte că şi-a irosit anii tinereţii ca un fiu risipitor, încheind cu aceste cuvinte simbolice: „Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri”.

De aceea, dacă ai o mamă, preţuieşte-o, n-o lăsa deoparte. Chiar dacă ai ajuns mare şi te descurci  foarte bine, mult mai bine decât în simpla şi rudimentara casa părintească, nu eşti om dacă îţi este ruşine cu bătrâna ta mamă. Desigur, spun unii, n-o lăsăm să moară de foame, primeşte tot ceea ce îi trebuie, în afară de timpul nostru care e prea preţios şi înseamnă bineînţeles bani… Dar ea se simte de prisos, inutilă, pentru că îi lipseşte afecţiunea ta, pentru că a pierdut inima propriului copil. Şi astfel moare în fiecare zi de nerecunoştinţa propriilor  copii.

E posibil să se fi petrecut multe între mamă şi copii. Poate prin încăpăţânare de ambele părţi s-a ajuns la ruptură. Dar orice ar fi, când un om suferă, şi cu atât mai mult când propria ta mamă suferă, trebuie să uiţi totul, să fii iar bun şi să aduci flori, să aduci atenţia ta, iubirea ta şi ajutorul tău în zilele grele ale bătrâneţii. Dacă nu faci aceasta nu mai meriţi numele de om.

E drept că aşa suntem noi oamenii făcuţi încât preţuim pe cineva cu adevărat abia când acea persoană nu mai este în mijlocul nostru, acoperind din belşug mormintele cu florile ce ar fi trebuit să parfumeze cărările încrâncenate ale vieţii; însă clipele fug pe furiş şi poate că  ar fi bine să înţelegem cât de important este  să spunem la timp TE IUBESC şi să le oferim fiinţelor noastre dragi timpul şi spaţiul pe care îl merită. Nimic în viaţă nu este mai important ca Dumnezeu şi familia ta, dă-le timp pentru că ei nu pot aştepta. Şi aminteşte-ţi mereu! Dumnezeu iartă, dar Timpul nu iartă niciodată! Nici nu se poate întoarce!

Pr. vicar,

Emanuel Bejenaru