Pe drumul vieţii cu Isus Bunul Păstor 10 ANI DE NOTA 10!

E sărbătoare-n Favorit

Sărbătoarea parohiei noastre din duminica a IV-a a Paştelui este marcată de imaginea lui Isus, Bunul Păstor, prin care Biserica ne invită să aprofundăm evenimentul central al învierii Domnului. Dimensiunea pascală este evidenţiată prin faptul că Isus înviat din morţi rămâne alături de noi până la sfârşitul veacurilor ca un blând şi bun păstor.
Pentru noi, cei obişnuiţi cu peisajul urban, imaginea păstorului şi a turmei poate părea depăşită.
Titlul de „păstor” este o „pretenţie” extrem de angajantă. Oare cine dintre noi, oamenii, ar putea avea pretenţia să afirme ceva similar? De fapt, numai Isus poate să-şi permită să vorbească în felul acesta, pentru că numai el şi-a dat viaţa pentru toţi oamenii şi a înviat din morţi. De aceea, putem să ne încredem în Cristos, să-i ascultăm glasul şi să-l urmăm, chiar şi atunci când este vorba de a suporta cu răbdare suferinţa, aşa cum a făcut el. Acesta este şi „programul” pe care se fundamentează existenţa noastră creştină, în virtutea Botezului pe care l-am primit. Astfel, însuşi faptul de a fi botezaţi şi „confirmaţi” ulterior prin taina Mirului constituie pentru fiecare dintre noi semnul concret al unei „vocaţii” speciale primite de la Dumnezeu: aceea de a fi ucenici şi martori ai lui Isus Cristos, de a proclama prin cuvintele şi viaţa noastră „adevărul” lui Cristos şi al Evangheliei sale. Iubirea bunului pastor s-a concretizat în Joia Mare în două din cele şapte taine: în Preoţie şi în Euharistie, în păstorul vizibil si în hrana sufletului. Prezenţa lui Cristos invizibil nu ajunge pentru oamenii care au nevoie de a vedea cu ochii si de a asculta cu urechile (Emilio D`Angelo). Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte cu privire la preot: Am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de tine pentru a continua să mântuiesc.
Datoria noastră creştinească  este  nu numai de a asculta de glasul bunului păstor, de a ne bucura de demnitatea de creştini, de a-i purta numele, dar şi de a ne ruga, de a ne jertfi, ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului învierii, ca toţi oamenii să fie purtaţi pe umerii bunului păstor spre împărăţia regelui veşnic, spre a se realiza dorinţa lui Isus de a fi o singură turmă şi un singur păstor (cf. In 10,16).
Însă bucuria noastră este dublată de faptul că în ziua hramului se împlinesc zece ani de când a fost sfinţit acest edificiu şi mă simt onorată că fac parte dintre cei care  au pornit în frumoasa aventură în noua Biserica Isus, Bunul Păstor… Începusem noi drumul  într-o capelă micuţă de lemn, dar în urmă cu zece ani preasfinţitul nostru Episcop de Iaşi sfinţea Biserica noastră, altfel spus, ne-am mutat în casă nouă.
…10 ani! Tinereţe şi maturitate. Satisfacţia muncii împlinite, dar şi multe speranţe de viitor. Filozofia succesului porneşte de la premisa că, munca intensă şi susţi­nută ne asigură victoria, dar devine perceptibilă numai dacă este însoţită de încredere, de respect de sine, de asumarea şi exprimarea riscului.
Cineva spunea că, succesul fără ambiţie este ca o pasăre fără aripi. Această filozofie de viaţă redată într-un mod simplu şi clar, s-a regăsit şi în atitudinea noastră faţă de muncă, în frunte cu părintele paroh,  păstorul nostru neobosit. Şi nu s-a oprit. Sentimentul de automulţumire este periculos, nu duce la evoluţie. Trebuie să vrem mai mult, să ne dorim să fim mai buni în fiecare zi, şi mai puternici, să credem că putem face mai mult, fiecare în parte şi toţi la un loc. Şi am reuşit.
Ajunsă la vârsta maturităţii, ca şi comunitate (oare care o fi vârsta maturităţii?!) biserica noastră  îşi face simţită prezenţa în întreg cartierul Favorit.
Greul începutului s-a dove­dit a fi tot mai greu pe măsura pătrunderii pe drumul spinos al performanţei, al creşterii pretenţiilor. Căutări, muncă, speranţe, vise… împliniri, dar şi eşecuri. Bucuria zilei de succes, dar şi tăria de a relua de la capăt.
Vi se cuvin felicitări, vouă „păstoraşilor” atât pentru ceea ce aţi realizat în această zonă, dar mai ales prin felul în care aţi făcut-o.
Sunt cuvinte puţine, sărace faţă de ceea ce înseamnă pentru noi această zonă, aceşti oameni minu­naţi, adică „păstoraşii” din Favorit.
Am speranţa si credinţa că în aceste timpuri atât de „nebune” ne vom păstra aceeaşi energie şi dorinţă de a fi din ce în ce mai buni, de a înainta împreună şi fiecare în parte pe drumul credinţei, pentru ca la sfârşitul drumului să auzim cuvintele Păstorului Suprem „veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu…”
prof. Mihaela Ciobanu
Sărbătoarea parohiei noastre din duminica a IV-a a Paştelui este marcată de imaginea lui Isus, Bunul Păstor, prin care Biserica ne invită să aprofundăm evenimentul central al învierii Domnului. Dimensiunea pascală este evidenţiată prin faptul că Isus înviat din morţi rămâne alături de noi până la sfârşitul veacurilor ca un blând şi bun păstor.
Pentru noi, cei obişnuiţi cu peisajul urban, imaginea păstorului şi a turmei poate părea depăşită.
Titlul de „păstor” este o „pretenţie” extrem de angajantă. Oare cine dintre noi, oamenii, ar putea avea pretenţia să afirme ceva similar? De fapt, numai Isus poate să-şi permită să vorbească în felul acesta, pentru că numai el şi-a dat viaţa pentru toţi oamenii şi a înviat din morţi. De aceea, putem să ne încredem în Cristos, să-i ascultăm glasul şi să-l urmăm, chiar şi atunci când este vorba de a suporta cu răbdare suferinţa, aşa cum a făcut el. Acesta este şi „programul” pe care se fundamentează existenţa noastră creştină, în virtutea Botezului pe care l-am primit. Astfel, însuşi faptul de a fi botezaţi şi „confirmaţi” ulterior prin taina Mirului constituie pentru fiecare dintre noi semnul concret al unei „vocaţii” speciale primite de la Dumnezeu: aceea de a fi ucenici şi martori ai lui Isus Cristos, de a proclama prin cuvintele şi viaţa noastră „adevărul” lui Cristos şi al Evangheliei sale. Iubirea bunului pastor s-a concretizat în Joia Mare în două din cele şapte taine: în Preoţie şi în Euharistie, în păstorul vizibil si în hrana sufletului. Prezenţa lui Cristos invizibil nu ajunge pentru oamenii care au nevoie de a vedea cu ochii si de a asculta cu urechile (Emilio D`Angelo). Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte cu privire la preot: Am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de tine pentru a continua să mântuiesc.
Datoria noastră creştinească  este  nu numai de a asculta de glasul bunului păstor, de a ne bucura de demnitatea de creştini, de a-i purta numele, dar şi de a ne ruga, de a ne jertfi, ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului învierii, ca toţi oamenii să fie purtaţi pe umerii bunului păstor spre împărăţia regelui veşnic, spre a se realiza dorinţa lui Isus de a fi o singură turmă şi un singur păstor (cf. In 10,16).
Însă bucuria noastră este dublată de faptul că în ziua hramului se împlinesc zece ani de când a fost sfinţit acest edificiu şi mă simt onorată că fac parte dintre cei care  au pornit în frumoasa aventură în noua Biserica Isus, Bunul Păstor… Începusem noi drumul  într-o capelă micuţă de lemn, dar în urmă cu zece ani preasfinţitul nostru Episcop de Iaşi sfinţea Biserica noastră, altfel spus, ne-am mutat în casă nouă.
…10 ani! Tinereţe şi maturitate. Satisfacţia muncii împlinite, dar şi multe speranţe de viitor. Filozofia succesului porneşte de la premisa că, munca intensă şi susţi­nută ne asigură victoria, dar devine perceptibilă numai dacă este însoţită de încredere, de respect de sine, de asumarea şi exprimarea riscului.
Cineva spunea că, succesul fără ambiţie este ca o pasăre fără aripi. Această filozofie de viaţă redată într-un mod simplu şi clar, s-a regăsit şi în atitudinea noastră faţă de muncă, în frunte cu părintele paroh,  păstorul nostru neobosit. Şi nu s-a oprit. Sentimentul de automulţumire este periculos, nu duce la evoluţie. Trebuie să vrem mai mult, să ne dorim să fim mai buni în fiecare zi, şi mai puternici, să credem că putem face mai mult, fiecare în parte şi toţi la un loc. Şi am reuşit.
Ajunsă la vârsta maturităţii, ca şi comunitate (oare care o fi vârsta maturităţii?!) biserica noastră  îşi face simţită prezenţa în întreg cartierul Favorit.
Greul începutului s-a dove­dit a fi tot mai greu pe măsura pătrunderii pe drumul spinos al performanţei, al creşterii pretenţiilor. Căutări, muncă, speranţe, vise… împliniri, dar şi eşecuri. Bucuria zilei de succes, dar şi tăria de a relua de la capăt.
Vi se cuvin felicitări, vouă „păstoraşilor” atât pentru ceea ce aţi realizat în această zonă, dar mai ales prin felul în care aţi făcut-o.
Sunt cuvinte puţine, sărace faţă de ceea ce înseamnă pentru noi această zonă, aceşti oameni minu­naţi, adică „păstoraşii” din Favorit.
Am speranţa si credinţa că în aceste timpuri atât de „nebune” ne vom păstra aceeaşi energie şi dorinţă de a fi din ce în ce mai buni, de a înainta împreună şi fiecare în parte pe drumul credinţei, pentru ca la sfârşitul drumului să auzim cuvintele Păstorului Suprem „veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu…”
prof. Mihaela Ciobanu

Lasati un comentariu