Miercurea Cenusii Sfintele Paşti 2017

Duminica Floriilor – Săptămâna Sfântă

Duminica Floriilor este o sărbătoare creștină fără dată exactă celebrată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paștelui. Sărbătoarea come-morează un eveniment menționat în toate cele patru evanghelii: intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim.
Creștinii interpretează adesea un pasaj din Cartea lui Zaharia ca pe o profeție care a fost îndeplinită de intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe. Voi nimici carele de război și caii din Ierusalim și arcurile de război vor fi nimicite. El va vesti neamurilor pacea, și va stăpâni de la o mare la cealaltă, și de la râu până la marginile pământului”.
Odată cu Duminica Floriilor, începe Săptamâna Sfântă sau Săptămâna Mare, care ne conduce în centrul anului liturgic: Noaptea Pascală. Specifică acestei duminici este Comemorarea Patimii Domnului nostru Isus Cristos. Din Săptamâna Sfântă, amintim cele mai importante zile care formează Triduumul Pascal, este vorba despre Joia Sfântă, Vinerea Sfântă și Sâmbăta Sfântă. Triduumul Pascal ne prezintă realitatea misterului pascal unic și unitar în dimensiunea sa istorică. Textele biblice  din seara Joii Sfânte ne amintesc de instituirea ritului pascal în Vechiul Testament (lectura I), ritul pascal creștin pe care Isus ne-a poruncit să-l celebrăm în amintirea sa (lectura a II a), teologia crucii așa cum o găsim în Ioan prin descrierea gesturilor și a cuvintelor Domnului (Evanghelia).
Domnul Isus celebrează Paștele, Paștele „său”, prin jertfa crucii prin care trece de la moarte la viață, de la umilire la slavă, de la trupul muritor la cel glorificat. Și, în această trecere, atrage după sine pe poporul său, noul popor născut din sângele său, pe noi, Biserica. La Cina cea de Taină, Cristos anticipează, în misterul semnelor, momentul culminant al vieții sale. Și aceasta pentru că vroia să-și înzestreze Biserica sa cu o jertfă unică, în locul tuturor jertfelor din vechime și anume Euharistia; pentru că vroia să pregătească pentru Biserică, pentru noi, noua și neîntrerupta celebrare a Paștilor. Euharistia, reprezintă așadar, noul legământ prin sângele lui Cristos. În Euharistie, noul popor al lui Dumnezeu, în mijlocul lipsurilor din pustiul prin care merge către Domnul, celebrează comemorarea minunilor lui Dumnezeu, prin care a fost definitiv eli-berat. El pecetluiește astfel noua și veșnica alianță cu Dumnezeul său, se bucură de prezența sa, îl așteaptă la venirea sa de pe urmă.
Tot la Cina  cea de Taină din seara Joii Sfinte, are loc gestul spălării picioarelor ucenicilor de către Isus, gest care exprimă dăruirea totală a lui Cristos în slujba oamenilor. El este cel care există, trăiește pentru ceilalți, care, din iubire, se pune cu totul în slujba fraților săi, a oamenilor, „până la sfârșit”. Învățămintele care se pot trage din gestul lui Isus de a spala picioarele apostolilor săi sunt exprimate clar. Isus însuși exprimă învățămintele din gestul său față de apostoli: „V-am dat un exemplu, pentru că așa cum fac Eu și voi să faceți”.
A-l imita pe Isus înseamnă a face parte din viața sa și din misiunea sa, înseamnă a concepe întreaga viață ca o slujire a fraților noștri, înseamnă a înțelege că un creștin există pentru ceilalți, până la a avea parte de Patima Domnului. Triduumul pascal continuă cu Vinerea Sfântă, zi de adorare plină de iubire a jertfei care s-a săvârșit pe cruce, izvorul mântuirii noastre. Biserica nu face astăzi o înmormântare, ea celebrează moartea biruitoare a lui Cristos. De aceea, liturgia vorbește despre „fericita” și „glorioasa” pătimire căpătând chiar accentele unei celebrări triumfale.
„Te adorăm, o Sfântă Cruce!” Contemplăm pe cel pe care l-au străpuns, ascultând solemn cuvintele pline de gravitate: „Și voi vreți să vă duceți?” adresate de Domnul Cristos, ucenicilor și nouă.
Să ne străduim în fața crucii sale să nu fim ca simpli spectatori ci participanți, în adâncul inimii, cu totul implicați în drama universală a omului care, este solidar prin Cristos în ispășire. Pe cruce stă vina noastră, dar și dorința noastră de ispășire, siguranța noastră că vom fi mântuiți și iertați. Să nu repetăm dintr-un gest formal cuvintele: „Te adorăm, o Sfântă Cruce!”, ci pentru a regăsi puritatea sentimentelor, prospețimea propunerilor, sfințenia începuturilor.
Trebuie să intrăm în acest leagăn de viață care este coasta sa străpunsă. În afara ei nu este mântuire. Să înțelegem responsabilitatea noastră reală în fața acestei morți nedrepte.
Să înțelegem valoarea sângelui care a spălat petele noastre și pe cele ale lumii întregi și a reclădit noua omenire, a redat tuturor speranța, l-a reapropiat pe Dumnezeu de oameni.
Să înțelegem planul de neînlocuit, al cărui act îl reprezintă crucea, planul prin care din moarte se naște viața, din umilință slava, din durere, bucuria. Cristos Domnul continuă să ceară iertare pentru cei care îl sfâșie, nu sunt de ajuns lacrimile lumii ca să plângă această moarte, nu sunt de ajuns sentimentele din inima omului ca să cuprindă această iertare care ne spală și ne mântuieşte.
Prin Isus, Dumnezeu ne-a deschis inimile către speranță ștergând tot ceea ce face ca viața să pară tristă, înspăimântătoare, disperată. În do-rința de a mântui lumea, Dumnezeu a dat viața fiului său. „Prin rănile sale, noi am fost vindecați”.  Aceasta trebuie să ne îndemne la o reflectare mai adâncă, căci nu poate valora puțin pentru noi ceea ce l-a costat atât de mult pe Dumnezeu. Spunem că Biserica de care aparținem este mâna inepuizabilă a meritelor lui Cristos. Isus cel răstignit așteaptă răspunsul nostru. Nu ajunge un simplu sentiment de recunoștință.
Dumnezeu nu se mulțumește cu un cuvânt călduros de mulțumire. El vrea mai mult: să-l recunoască în noi pe însuși Fiul Său. De aceea ne-a salvat, jertfindu-se pentru noi! Și de aceea suntem și noi chemați să răspundem iubirii prin care am fost răscumpărați. Sfântul Paul spune: „Viața pe care o trăiesc acum în trupul meu, o trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine”.
O existență datorată iubirii trebuie să fie o existență închinată mulțumirii și iubirii. Să ne punem, cu toată încrederea, viața sub semnul Crucii prin care am fost mântuiți.
Harul care ne mântuie este harul Vinerii Mari. El ne obligă să-l urmăm pe Isus, ducându-ne crucea. Prin acest har se obține adevarata viață. E un har scump, pentru că ne obligă să îndepărtăm, din toate pute-rile, păcatul, să depășim egoismul. Dar este un har pentru că îndreaptă pe cel păcătos, îi dă iertarea, bucuria, pacea.
Comemorarea Patimii Domnului, pentru prezentul nostru, ne spune: „gândește-te ce răutate gravă poate să însemne păcatul, dacă a avut nevoie de o asemenea ispășire”, și anume gravitate față de Dumnezeu prin refuzul iubirii sale, a planului său părintesc. La toată această iubire a lui Dumnezeu, răspunsul nostru să fie de căință.
În același timp, să manifestăm frecvente acte de iubire față de Dumnezeu, rugăciune în orice moment al zilei, frecventarea sacramentelor, acceptarea durerii ca participare la ispășire, împărtășind toate acestea cu frații noștri. Porunca de iubire a lui Isus înseamnă dragoste generoasă, fără limite, ca ai săi să se iubească cu o iubire umilă și oricând gata de slujirea celuilalt. Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu, prezent în Sfânta Euharistie, să ne dea și nouă harul iubirii față de aproapele, așa cum Isus Cristos l-a avut față de noi.
prof. Paula Mătălică
Duminica Floriilor este o sărbătoare creștină fără dată exactă celebrată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paștelui. Sărbătoarea come-morează un eveniment menționat în toate cele patru evanghelii: intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim.
Creștinii interpretează adesea un pasaj din Cartea lui Zaharia ca pe o profeție care a fost îndeplinită de intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe. Voi nimici carele de război și caii din Ierusalim și arcurile de război vor fi nimicite. El va vesti neamurilor pacea, și va stăpâni de la o mare la cealaltă, și de la râu până la marginile pământului”.
Odată cu Duminica Floriilor, începe Săptamâna Sfântă sau Săptămâna Mare, care ne conduce în centrul anului liturgic: Noaptea Pascală. Specifică acestei duminici este Comemorarea Patimii Domnului nostru Isus Cristos. Din Săptamâna Sfântă, amintim cele mai importante zile care formează Triduumul Pascal, este vorba despre Joia Sfântă, Vinerea Sfântă și Sâmbăta Sfântă. Triduumul Pascal ne prezintă realitatea misterului pascal unic și unitar în dimensiunea sa istorică. Textele biblice  din seara Joii Sfânte ne amintesc de instituirea ritului pascal în Vechiul Testament (lectura I), ritul pascal creștin pe care Isus ne-a poruncit să-l celebrăm în amintirea sa (lectura a II a), teologia crucii așa cum o găsim în Ioan prin descrierea gesturilor și a cuvintelor Domnului (Evanghelia).
Domnul Isus celebrează Paștele, Paștele „său”, prin jertfa crucii prin care trece de la moarte la viață, de la umilire la slavă, de la trupul muritor la cel glorificat. Și, în această trecere, atrage după sine pe poporul său, noul popor născut din sângele său, pe noi, Biserica. La Cina cea de Taină, Cristos anticipează, în misterul semnelor, momentul culminant al vieții sale. Și aceasta pentru că vroia să-și înzestreze Biserica sa cu o jertfă unică, în locul tuturor jertfelor din vechime și anume Euharistia; pentru că vroia să pregătească pentru Biserică, pentru noi, noua și neîntrerupta celebrare a Paștilor. Euharistia, reprezintă așadar, noul legământ prin sângele lui Cristos. În Euharistie, noul popor al lui Dumnezeu, în mijlocul lipsurilor din pustiul prin care merge către Domnul, celebrează comemorarea minunilor lui Dumnezeu, prin care a fost definitiv eliberat. El pecetluiește astfel noua și veșnica alianță cu Dumnezeul său, se bucură de prezența sa, îl așteaptă la venirea sa de pe urmă.
Tot la Cina  cea de Taină din seara Joii Sfinte, are loc gestul spălării picioarelor ucenicilor de către Isus, gest care exprimă dăruirea totală a lui Cristos în slujba oamenilor. El este cel care există, trăiește pentru ceilalți, care, din iubire, se pune cu totul în slujba fraților săi, a oamenilor, „până la sfârșit”. Învățămintele care se pot trage din gestul lui Isus de a spala picioarele apostolilor săi sunt exprimate clar. Isus însuși exprimă învățămintele din gestul său față de apostoli: „V-am dat un exemplu, pentru că așa cum fac Eu și voi să faceți”.
A-l imita pe Isus înseamnă a face parte din viața sa și din misiunea sa, înseamnă a concepe întreaga viață ca o slujire a fraților noștri, înseamnă a înțelege că un creștin există pentru ceilalți, până la a avea parte de Patima Domnului. Triduumul pascal continuă cu Vinerea Sfântă, zi de adorare plină de iubire a jertfei care s-a săvârșit pe cruce, izvorul mântuirii noastre. Biserica nu face astăzi o înmormântare, ea celebrează moartea biruitoare a lui Cristos. De aceea, liturgia vorbește despre „fericita” și „glorioasa” pătimire căpătând chiar accentele unei celebrări triumfale.
„Te adorăm, o Sfântă Cruce!” Contemplăm pe cel pe care l-au străpuns, ascultând solemn cuvintele pline de gravitate: „Și voi vreți să vă duceți?” adresate de Domnul Cristos, ucenicilor și nouă.
Să ne străduim în fața crucii sale să nu fim ca simpli spectatori ci participanți, în adâncul inimii, cu totul implicați în drama universală a omului care, este solidar prin Cristos în ispășire. Pe cruce stă vina noastră, dar și dorința noastră de ispășire, siguranța noastră că vom fi mântuiți și iertați. Să nu repetăm dintr-un gest formal cuvintele: „Te adorăm, o Sfântă Cruce!”, ci pentru a regăsi puritatea sentimentelor, prospețimea propunerilor, sfințenia începuturilor.
Trebuie să intrăm în acest leagăn de viață care este coasta sa străpunsă. În afara ei nu este mântuire. Să înțelegem responsabilitatea noastră reală în fața acestei morți nedrepte.
Să înțelegem valoarea sângelui care a spălat petele noastre și pe cele ale lumii întregi și a reclădit noua omenire, a redat tuturor speranța, l-a reapropiat pe Dumnezeu de oameni.
Să înțelegem planul de neînlocuit, al cărui act îl reprezintă crucea, planul prin care din moarte se naște viața, din umilință slava, din durere, bucuria. Cristos Domnul continuă să ceară iertare pentru cei care îl sfâșie, nu sunt de ajuns lacrimile lumii ca să plângă această moarte, nu sunt de ajuns sentimentele din inima omului ca să cuprindă această iertare care ne spală și ne mântuieşte.
Prin Isus, Dumnezeu ne-a deschis inimile către speranță ștergând tot ceea ce face ca viața să pară tristă, înspăimântătoare, disperată. În do-rința de a mântui lumea, Dumnezeu a dat viața fiului său. „Prin rănile sale, noi am fost vindecați”.  Aceasta trebuie să ne îndemne la o reflectare mai adâncă, căci nu poate valora puțin pentru noi ceea ce l-a costat atât de mult pe Dumnezeu. Spunem că Biserica de care aparținem este mâna inepuizabilă a meritelor lui Cristos. Isus cel răstignit așteaptă răspunsul nostru. Nu ajunge un simplu sentiment de recunoștință.
Dumnezeu nu se mulțumește cu un cuvânt călduros de mulțumire. El vrea mai mult: să-l recunoască în noi pe însuși Fiul Său. De aceea ne-a salvat, jertfindu-se pentru noi! Și de aceea suntem și noi chemați să răspundem iubirii prin care am fost răscumpărați. Sfântul Paul spune: „Viața pe care o trăiesc acum în trupul meu, o trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine”.
O existență datorată iubirii trebuie să fie o existență închinată mulțumirii și iubirii. Să ne punem, cu toată încrederea, viața sub semnul Crucii prin care am fost mântuiți.
Harul care ne mântuie este harul Vinerii Mari. El ne obligă să-l urmăm pe Isus, ducându-ne crucea. Prin acest har se obține adevarata viață. E un har scump, pentru că ne obligă să îndepărtăm, din toate pute-rile, păcatul, să depășim egoismul. Dar este un har pentru că îndreaptă pe cel păcătos, îi dă iertarea, bucuria, pacea.
Comemorarea Patimii Domnului, pentru prezentul nostru, ne spune: „gândește-te ce răutate gravă poate să însemne păcatul, dacă a avut nevoie de o asemenea ispășire”, și anume gravitate față de Dumnezeu prin refuzul iubirii sale, a planului său părintesc. La toată această iubire a lui Dumnezeu, răspunsul nostru să fie de căință.
În același timp, să manifestăm frecvente acte de iubire față de Dumnezeu, rugăciune în orice moment al zilei, frecventarea sacramentelor, acceptarea durerii ca participare la ispășire, împărtășind toate acestea cu frații noștri. Porunca de iubire a lui Isus înseamnă dragoste generoasă, fără limite, ca ai săi să se iubească cu o iubire umilă și oricând gata de slujirea celuilalt. Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu, prezent în Sfânta Euharistie, să ne dea și nouă harul iubirii față de aproapele, așa cum Isus Cristos l-a avut față de noi.
prof. Paula Mătălică

Lasati un comentariu