Campus la „superlativ absolut” Îţi mulţumesc

Da, vreau!

Dumnezeu creează pe fiecare om în parte şi îl înzestrează, printre altele, cu libertate. El poate alege de la cele mai simple lucruri până la cele mai însemnate: casă, masă, şcoală, meserie, stare civilă, etc. Pentru un bun parcurs, există nişte legi care se cer respectate, dar şi aici intervine libertatea de a ţine cont de ele sau nu. Fiecare alegere înseamnă un „da” care confirmă angajamentul într-o anumită direcţie, asumarea unei răspunderi şi a consecinţelor care derivă din ea. În căsătorie, alegerea reciprocă a celor doi miri se exprimă în mod public prin repetarea acelui „da” ce consfinţeşte iubirea care îi uneşte. Apoi intervine un „da” pe care îl spun părinţii, mulţumiţi de alegerea făcută de copilul lor. Şi mai există un „da” important, acela pe care îl dau naşii când acceptă să-i însoţească pe miri la cununie şi chiar mai departe.
Cu puţin timp înainte de a mă căsători, naşii pe care îi alesesem ne-au abandonat. Atunci m-am dus în grabă la prietena mea cea mai bună, pe care o ştiam din copilărie. Avea un copil de două luni şi multe nevoi, ca orice om la început de căsnicie, astfel că nu mi-a venit uşor să-i fac propunerea. Spre surprinderea mea a acceptat bucuroasă, spunându-mi „da, cu plăcere!”, fără să mai stea pe gânduri, sau să spună că trebuie să vorbească cu soţul şi să-i ceară părerea. A fost sigură  că el o să accepte, şi aşa s-a întâmplat.
Şi preoţia presupune un jurământ de iubire faţă de Dumnezeu, de supunere faţă de voinţa sa. Astfel, pentru părintele Francisc, acel „da” iniţial, ca răspuns la chemarea divină, s-a reînnoit permanent demonstrând fidelitate şi statornicie. Da, Doamne, vreau să fiu preot, vreau să te urmez, să te slujesc şi să te mărturisesc oamenilor. Da, vreau să merg acolo unde mă trimiţi Tu. Aşa a ajuns părintele la noi, iar noi am devenit părtăşi la misiunea sa de a clădi o biserică, de a construi o comunitate, de a forma împreună o mare familie parohială.
Prezenţa sa la noi a fost un act de dăruire continuă, o demonstraţie a iubirii lui Dumnezeu, revărsată asupra oamenilor. Acum, misiunea părintelui în comunitatea noastră s-a încheiat, dar ea continuă acolo unde Dumnezeu doreşte să reverse prin el, alte haruri asupra credincioşilor.
Cu toată durerea, în acest moment suntem nevoiţi să spunem şi noi, comunitatea: „Da, Doamne, ne supunem voinţei Tale şi acceptăm să-l iei din mijlocul nostru. Îi mulţumim pentru tot ce ne-a oferit în aceşti ani minunaţi şi ne rugăm să-l însoţeşti în continuare cu iubirea Ta, sub ocrotirea Maicii Sfinte. Da, Doamne, vrem să se facă, în toate, voia Ta!”
Emeea
Dumnezeu creează pe fiecare om în parte şi îl înzestrează, printre altele, cu libertate. El poate alege de la cele mai simple lucruri până la cele mai însemnate: casă, masă, şcoală, meserie, stare civilă, etc. Pentru un bun parcurs, există nişte legi care se cer respectate, dar şi aici intervine libertatea de a ţine cont de ele sau nu. Fiecare alegere înseamnă un „da” care confirmă angajamentul într-o anumită direcţie, asumarea unei răspunderi şi a consecinţelor care derivă din ea. În căsătorie, alegerea reciprocă a celor doi miri se exprimă în mod public prin repetarea acelui „da” ce consfinţeşte iubirea care îi uneşte. Apoi intervine un „da” pe care îl spun părinţii, mulţumiţi de alegerea făcută de copilul lor. Şi mai există un „da” important, acela pe care îl dau naşii când acceptă să-i însoţească pe miri la cununie şi chiar mai departe.
Cu puţin timp înainte de a mă căsători, naşii pe care îi alesesem ne-au abandonat. Atunci m-am dus în grabă la prietena mea cea mai bună, pe care o ştiam din copilărie. Avea un copil de două luni şi multe nevoi, ca orice om la început de căsnicie, astfel că nu mi-a venit uşor să-i fac propunerea. Spre surprinderea mea a acceptat bucuroasă, spunându-mi „da, cu plăcere!”, fără să mai stea pe gânduri, sau să spună că trebuie să vorbească cu soţul şi să-i ceară părerea. A fost sigură  că el o să accepte, şi aşa s-a întâmplat.
Şi preoţia presupune un jurământ de iubire faţă de Dumnezeu, de supunere faţă de voinţa sa. Astfel, pentru părintele Francisc, acel „da” iniţial, ca răspuns la chemarea divină, s-a reînnoit permanent demonstrând fidelitate şi statornicie. Da, Doamne, vreau să fiu preot, vreau să te urmez, să te slujesc şi să te mărturisesc oamenilor. Da, vreau să merg acolo unde mă trimiţi Tu. Aşa a ajuns părintele la noi, iar noi am devenit părtăşi la misiunea sa de a clădi o biserică, de a construi o comunitate, de a forma împreună o mare familie parohială.
Prezenţa sa la noi a fost un act de dăruire continuă, o demonstraţie a iubirii lui Dumnezeu, revărsată asupra oamenilor. Acum, misiunea părintelui în comunitatea noastră s-a încheiat, dar ea continuă acolo unde Dumnezeu doreşte să reverse prin el, alte haruri asupra credincioşilor.
Cu toată durerea, în acest moment suntem nevoiţi să spunem şi noi, comunitatea: „Da, Doamne, ne supunem voinţei Tale şi acceptăm să-l iei din mijlocul nostru. Îi mulţumim pentru tot ce ne-a oferit în aceşti ani minunaţi şi ne rugăm să-l însoţeşti în continuare cu iubirea Ta, sub ocrotirea Maicii Sfinte. Da, Doamne, vrem să se facă, în toate, voia Ta!”
Emeea

Lasati un comentariu