Naşterea lui Isus este naşterea mea! A început basmul… eşti „erou” sau „zmeu”?

Crăciunul de acasă

„Eşti ca o zi de duminică!”, spune o mamă copilului ei. Adică, eşti bucurie, pace, armonie, frumuseţe. Cu alte cuvinte, eşti divin! Aşa este familia – divi­nă, iar bucuria, liantul care-i adună pe toţi membrii ei pentru ca, pur şi simplu, să fie împreună. Bucuria poate fi tăcută, li­niştită, sau explozivă şi contagioasă dar niciodată ascunsă, înăbuşită. Ea durează atâta timp cât îi dăm motive să existe.
„Sfârşitul anului mă deprimă întotdeauna”, mărturiseşte Silvia. „De ani de zile mi se întâmplă la fel. Nu mă deranjează că trece timpul şi îmbătrânesc, ci faptul că sunt departe de casă, de cei dragi, în cea mai frumoasă perioadă din an. În lume mi-am căutat fericirea, dar încă nu-i. Am multe, dar nu tot. Crăciunul îmi aminteşte că lucrul cel mai important care-mi lipseşte este familia. Rememorez trecutul cu durere în suflet şi cu lacrimi. E bine şi rău, bucurie şi tristeţe, dulce şi amar, un amalgam  de sentimente pe care le alung şi le chem.
Mă duce gândul la zilele reci din Advent, când, copii fiind, ne întorceam de la biserică îngheţaţi, la chemarea din cântecele care însoţeau îndelunga aşteptare a lui Mesia; mă gândesc la explicaţiile  simple ale părinţilor, care potoleau curiozitatea cu privire la Pruncul divin. Pe a­tunci, credinţa parcă era mai dreaptă, spe­ranţa mai sigură, iar misterul mai atractiv şi tratat cu mai mult respect.
Mi-e dor de agitaţia din casă, care creştea odată cu apropierea sărbătorii, de pregătirile intense, cu tăierea porcului şi pomana dusă prin vecini, de pregătirea bucatelor, curăţenia casei, dar şi a sufletului, când făceam cozi la spovadă şi bise­rica era neîncăpătoare pentru cei care veneau acasă de prin alte părţi de ţară.
Mi-e dor de Moşul darnic a cărui apariţie ne dădea fiori, dar apoi ne li­niştea cum numai el ştia, oferindu-ne darurile cele mai potrivite.
Îmi lipsesc colindele pe care le repetam seri la rând, până târziu şi care deschideau seara de Crăciun. Urma apoi slujba solemnă care aduna mulţimea de credincioşi în jurul ieslei, cântând Pruncuşorului „Glorie! S-a născut Mesia!”. Duceam această veste în zilele ce urmau pe la rude, prieteni şi vecini, bucurându-ne împreună, iar în ajunul Anului Nou îl purtam pe Pruncuşor pe la casele din sat, cântând „O, ce veste minunată” sau „Astăzi s-a născut Cristos!”
Mi-aduc aminte cum mergeam cu traista-n gât la urat şi ne era frică de mascaţii care se amuzau pe seama noastră. Schimbam urătura la câteva case iar într-un an, fără să-mi dau seama, l-am nimerit pe un moş Vasile cu urătura asta:
Bună sara, moş Vasile,
Ce mai faci cu-atâta pâine?
Dă-mi şi mie un colăcel
Că sunt tare mititel.
Şi un păhăruţ de vin,
Că pân’ la anul nu mai vin.
Iar moşul a fost aşa impresionat, că ne-a invitat în casă – eram cu fratele meu – şi ne-a dat colac şi vin. Apoi a povestit părinţilor cât de frumos am urat.
Si se adunau colacii şi covrigii, îi înşiram acasă pe sfoară şi-i puneam la păstrare, apoi îi scoteam şi-i puneam pe plită să se împrospăteze.
Acestea sunt amintirile care îmi tulbură sufletul, dar îl hrănesc şi îl consumă în acelaşi timp, de fiecare dată în timpul Sărbătorilor de iarnă. Iar bucuria nu e deplină. O parte din ea a rămas acasă şi o regăsesc doar vara, când mă întorc la ai mei”.
Emeea

„Eşti ca o zi de duminică!”, spune o mamă copilului ei. Adică, eşti bucurie, pace, armonie, frumuseţe. Cu alte cuvinte, eşti divin! Aşa este familia – divi­nă, iar bucuria, liantul care-i adună pe toţi membrii ei pentru ca, pur şi simplu, să fie împreună. Bucuria poate fi tăcută, li­niştită, sau explozivă şi contagioasă dar niciodată ascunsă, înăbuşită. Ea durează atâta timp cât îi dăm motive să existe.

„Sfârşitul anului mă deprimă întotdeauna”, mărturiseşte Silvia. „De ani de zile mi se întâmplă la fel. Nu mă deranjează că trece timpul şi îmbătrânesc, ci faptul că sunt departe de casă, de cei dragi, în cea mai frumoasă perioadă din an. În lume mi-am căutat fericirea, dar încă nu-i. Am multe, dar nu tot. Crăciunul îmi aminteşte că lucrul cel mai important care-mi lipseşte este familia. Rememorez trecutul cu durere în suflet şi cu lacrimi. E bine şi rău, bucurie şi tristeţe, dulce şi amar, un amalgam  de sentimente pe care le alung şi le chem.

Mă duce gândul la zilele reci din Advent, când, copii fiind, ne întorceam de la biserică îngheţaţi, la chemarea din cântecele care însoţeau îndelunga aşteptare a lui Mesia; mă gândesc la explicaţiile  simple ale părinţilor, care potoleau curiozitatea cu privire la Pruncul divin. Pe a­tunci, credinţa parcă era mai dreaptă, spe­ranţa mai sigură, iar misterul mai atractiv şi tratat cu mai mult respect.

Mi-e dor de agitaţia din casă, care creştea odată cu apropierea sărbătorii, de pregătirile intense, cu tăierea porcului şi pomana dusă prin vecini, de pregătirea bucatelor, curăţenia casei, dar şi a sufletului, când făceam cozi la spovadă şi bise­rica era neîncăpătoare pentru cei care veneau acasă de prin alte părţi de ţară.

Mi-e dor de Moşul darnic a cărui apariţie ne dădea fiori, dar apoi ne li­niştea cum numai el ştia, oferindu-ne darurile cele mai potrivite.

Îmi lipsesc colindele pe care le repetam seri la rând, până târziu şi care deschideau seara de Crăciun. Urma apoi slujba solemnă care aduna mulţimea de credincioşi în jurul ieslei, cântând Pruncuşorului „Glorie! S-a născut Mesia!”. Duceam această veste în zilele ce urmau pe la rude, prieteni şi vecini, bucurându-ne împreună, iar în ajunul Anului Nou îl purtam pe Pruncuşor pe la casele din sat, cântând „O, ce veste minunată” sau „Astăzi s-a născut Cristos!”

Mi-aduc aminte cum mergeam cu traista-n gât la urat şi ne era frică de mascaţii care se amuzau pe seama noastră. Schimbam urătura la câteva case iar într-un an, fără să-mi dau seama, l-am nimerit pe un moş Vasile cu urătura asta:

Bună sara, moş Vasile,

Ce mai faci cu-atâta pâine?

Dă-mi şi mie un colăcel

Că sunt tare mititel.

Şi un păhăruţ de vin,

Că pân’ la anul nu mai vin.

Iar moşul a fost aşa impresionat, că ne-a invitat în casă – eram cu fratele meu – şi ne-a dat colac şi vin. Apoi a povestit părinţilor cât de frumos am urat.

Si se adunau colacii şi covrigii, îi înşiram acasă pe sfoară şi-i puneam la păstrare, apoi îi scoteam şi-i puneam pe plită să se împrospăteze.

Acestea sunt amintirile care îmi tulbură sufletul, dar îl hrănesc şi îl consumă în acelaşi timp, de fiecare dată în timpul Sărbătorilor de iarnă. Iar bucuria nu e deplină. O parte din ea a rămas acasă şi o regăsesc doar vara, când mă întorc la ai mei”.

Emeea

Lasati un comentariu