“Eu, deţinut, sunt aici pentru a mărturisi cum Milostivirea lui Dumnezeu a schimbat viaţa mea” Un paște la fel

Cât durează Paștele?

Toţi avem momente când trăim satisfacţia împlinirii sau a „punerii la punct”. Ne place să avem ultimul cuvânt într-o dispută. Aşa a fost şi în Vinerea Mare: arhiereii, cărturarii şi farizeii au crezut că l-au pus la punct pe Cristos. Erau convinşi că i-au închis gura pentru totdeauna şi că el, Domnul şi stăpânul vieţii, va rămâne ascuns istoriei sub o piatră de mormânt. Dar aşa cum am văzut şi am experimentat deseori în viaţa noastră, acolo unde am crezut că e sfârşitul, că am pus „punct”, am văzut că era de fapt doar un moment intermediar. În loc de „punct”, am văzut că erau „puncte, puncte”, adică scria „va urma”.
Moartea lui Cristos a fost reală. Dar suferinţa şi moartea pe lemnul crucii nu au fost sfârşitul. Nu se putea ca Dumnezeu să lase moartea şi răul să aibă ultimul cuvânt. Astfel, la fel de reală este şi învierea sa. Domnul s-a arătat ucenicilor, le-a vorbit, a mâncat împreună cu ei. Cristos e viu şi trebuie să ştie toată lumea, să simtă puterea şi gloria celui care a învins moartea şi păcatul.
Noi avem obligaţia de a face cunoscută vestea cea bună a învierii. Asemenea Mariei Magdalena trebuie să mergem să-l căutăm până ce ni se va arăta strălucitor în glorie.
Știm că lucrul cel mai greu nu este să ajungi la învierea lui Cristos, să o trăiești pentru o noapte sau pentru o zi, ci mult mai greu este să rămâi în această înviere, să rămâi viu mult timp. Concret: în noaptea de înviere și în duminica Paștelui, bisericile sunt pline, rândurile la sfânta Împărtășanie sunt lungi spre bucuria întregii Biserici, dar mai ales spre bucuria lui Dumnezeu.
Însă trece o zi, trec două și lucrurile revin la normal: la biserică vin aceiași oameni de dinainte de Paști, iar în rândurile pentru sfânta Împărtășanie se așează din nou aceiași oameni. Restul unde sunt?
Trebuie să ne deschidem inima și să fim atenți. Să ne întrebăm cu toată sinceritatea: cât durează Paștele în viața noastră? Cât alegem să stăm împreună cu Cristos? Cât ne-am propus anul acesta să ne împărtășim? Cât ne-am propus să stăm departe de păcat? Cât de hotărâți suntem anul acesta?
Există o expresie des folosită de părinți și bunici când sunt supărați pe copii sau pe nepoți: „Mă bagi în mormânt prin comportamentul tău!” sau „Ai să mă omori dacă continui așa!”
Cristos este cel care ne strigă: „Ai grijă să nu revii la viața de dinainte! Comportamentul tău mă poate băga în mormânt”. Cristos Domnul este cel care ne invită astăzi să-i ascultăm glasul și să nu-l băgăm din nou în mormânt. Să-l lăsăm să trăiască în inimile noastre.
Să nu rostogolim din nou piatra peste mormântul în care a fost pus; să-l lăsăm să fie viu, să trăiască, să ne vorbească.
Cristos a înviat!
Pr. vicar,
Ciprian-Ovidiu Solomon

Toţi avem momente când trăim satisfacţia împlinirii sau a „punerii la punct”. Ne place să avem ultimul cuvânt într-o dispută. Aşa a fost şi în Vinerea Mare: arhiereii, cărturarii şi farizeii au crezut că l-au pus la punct pe Cristos. Erau convinşi că i-au închis gura pentru totdeauna şi că el, Domnul şi stăpânul vieţii, va rămâne ascuns istoriei sub o piatră de mormânt. Dar aşa cum am văzut şi am experimentat deseori în viaţa noastră, acolo unde am crezut că e sfârşitul, că am pus „punct”, am văzut că era de fapt doar un moment intermediar. În loc de „punct”, am văzut că erau „puncte, puncte”, adică scria „va urma”.

Moartea lui Cristos a fost reală. Dar suferinţa şi moartea pe lemnul crucii nu au fost sfârşitul. Nu se putea ca Dumnezeu să lase moartea şi răul să aibă ultimul cuvânt. Astfel, la fel de reală este şi învierea sa. Domnul s-a arătat ucenicilor, le-a vorbit, a mâncat împreună cu ei. Cristos e viu şi trebuie să ştie toată lumea, să simtă puterea şi gloria celui care a învins moartea şi păcatul.

Noi avem obligaţia de a face cunoscută vestea cea bună a învierii. Asemenea Mariei Magdalena trebuie să mergem să-l căutăm până ce ni se va arăta strălucitor în glorie.

Știm că lucrul cel mai greu nu este să ajungi la învierea lui Cristos, să o trăiești pentru o noapte sau pentru o zi, ci mult mai greu este să rămâi în această înviere, să rămâi viu mult timp. Concret: în noaptea de înviere și în duminica Paștelui, bisericile sunt pline, rândurile la sfânta Împărtășanie sunt lungi spre bucuria întregii Biserici, dar mai ales spre bucuria lui Dumnezeu.

Însă trece o zi, trec două și lucrurile revin la normal: la biserică vin aceiași oameni de dinainte de Paști, iar în rândurile pentru sfânta Împărtășanie se așează din nou aceiași oameni. Restul unde sunt?

Trebuie să ne deschidem inima și să fim atenți. Să ne întrebăm cu toată sinceritatea: cât durează Paștele în viața noastră? Cât alegem să stăm împreună cu Cristos? Cât ne-am propus anul acesta să ne împărtășim? Cât ne-am propus să stăm departe de păcat? Cât de hotărâți suntem anul acesta?

Există o expresie des folosită de părinți și bunici când sunt supărați pe copii sau pe nepoți: „Mă bagi în mormânt prin comportamentul tău!” sau „Ai să mă omori dacă continui așa!”

Cristos este cel care ne strigă: „Ai grijă să nu revii la viața de dinainte! Comportamentul tău mă poate băga în mormânt”. Cristos Domnul este cel care ne invită astăzi să-i ascultăm glasul și să nu-l băgăm din nou în mormânt. Să-l lăsăm să trăiască în inimile noastre.

Să nu rostogolim din nou piatra peste mormântul în care a fost pus; să-l lăsăm să fie viu, să trăiască, să ne vorbească.

Cristos a înviat!

Pr. vicar,

Ciprian-Ovidiu Solomon

Lasati un comentariu