Suflete recuperate Optimismul şi generaţia „facebook”

Ai un prieten?

Publicat in 2 Noiembrie 2011

Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov stingher şi de sine stătător, plutind în derivă pe valurile unei mări de neînţeles. Fiecare are nevoie de un altul asemenea lui cu care să cânte bucuria de a fi copil al lui Dumnezeu şi cu care să subţieze neîncetat peretele ce îl desparte de eternitate, până va auzi simfonia di­vină trecând prin acest perete delicat. Fiecare are nevoie de un altul cu care să observe că lumea aceasta nu-i înveşmântată în urâţenie şi răutate, nu-i posomorâtă şi plicticoasă; e de ajuns să o priveşti cu ochii iubirii pentru a-i descoperi splendoarea şi măreţia; iar aceşti ochi ai iubirii dobîndesc claritate şi strălucire doar în prezenţa celuilalt pe care-l numeşti simplu, prieten.
Într-o lume în care preocuparea pentru a avea înlocuieşte primatul lui a fi, oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
Două gânduri care se înţeleg, două inimi care se dăruiesc, două priviri care se pătrund, o contopire de inimi şi o comunicare de idealuri, iată ce este o prietenie. Sfântul Grigore de Nazianz mărturisea despre prietenia sa cu Sfîntul Vasile cel Mare: Se părea că şi unul şi celălalt dintre noi nu era decât un singur suflet purtând două trupuri… amândoi aveam o singură aspiraţie, aceea de a cultiva virtutea şi de a ne pune de acord planurile vieţii noastre cu speranţele viitoare, ieşind astfel din pământul muritor înainte de a muri.
Aşadar virtutea e fundamentul prieteniei. Căci o prietenie cu gândul la distracţie sau la câştig e categoric falsă. Nu iubim persoanele ci ceea ce ne preocupă la ele, de aceea prietenia dispare când dispar distracţia şi câştigul. Virtutea însă e stabilă şi pentru a o păstra nu e nevoie decât de dragoste reciprocă. Aceasta e simplă şi nu are trebuinţă de farduri, nu cere nimic din cele exterioare. Prietenii crescuţi pe virtute depăşesc impulsurile cărnii, iar îmbrăţişarea lor e aceea făcută cu braţele sufletelor; două suflete, ar spune Shakespeare, care simt că în cartea sorţii sunt scrise pe acelaşi rând.
Prietenul adevărat îl acceptă integral pe celălalt, văzându-l în splendoarea normalităţii sale şi ştiind că nimic nu e mai lipsit de consecinţe decât să analizezi omul pe care îl iubeşti. Când iubeşti pe cineva, iubeşti omul în întregime, aşa cum este el, nu aşa cum ai dori să fie, proiectîndu-l pe bolta de neatins a aspiraţiilor sale neîmplinite; nu suntem suma slăbiciunilor, viciilor şi greşelilor noastre. Suntem suma iubirii pe care Tatăl o are faţă de noi şi a capacităţii noastre de a deveni imaginea Fiului său.
În fine prin mijlocirea omului prieten, trebuie să devenim prietenii Omului-Dumnezeu. De la prietenul-om, trebuie să învăţăm să comunicăm prieteneşte cu Dumnezeu. În caz contrar, nu cred că avem un prieten…
Pr. vicar,
Emanuel Bejenaru

Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov stingher şi de sine stătător, plutind în derivă pe valurile unei mări de neînţeles. Fiecare are nevoie de un altul asemenea lui cu care să cânte bucuria de a fi copil al lui Dumnezeu şi cu care să subţieze neîncetat peretele ce îl desparte de eternitate, până va auzi simfonia di­vină trecând prin acest perete delicat. Fiecare are nevoie de un altul cu care să observe că lumea aceasta nu-i înveşmântată în urâţenie şi răutate, nu-i posomorâtă şi plicticoasă; e de ajuns să o priveşti cu ochii iubirii pentru a-i descoperi splendoarea şi măreţia; iar aceşti ochi ai iubirii dobîndesc claritate şi strălucire doar în prezenţa celuilalt pe care-l numeşti simplu, prieten.be_a_friend

Într-o lume în care preocuparea pentru a avea înlocuieşte primatul lui a fi, oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.

Două gânduri care se înţeleg, două inimi care se dăruiesc, două priviri care se pătrund, o contopire de inimi şi o comunicare de idealuri, iată ce este o prietenie. Sfântul Grigore de Nazianz mărturisea despre prietenia sa cu Sfîntul Vasile cel Mare: Se părea că şi unul şi celălalt dintre noi nu era decât un singur suflet purtând două trupuri… amândoi aveam o singură aspiraţie, aceea de a cultiva virtutea şi de a ne pune de acord planurile vieţii noastre cu speranţele viitoare, ieşind astfel din pământul muritor înainte de a muri.

Aşadar virtutea e fundamentul prieteniei. Căci o prietenie cu gândul la distracţie sau la câştig e categoric falsă. Nu iubim persoanele ci ceea ce ne preocupă la ele, de aceea prietenia dispare când dispar distracţia şi câştigul. Virtutea însă e stabilă şi pentru a o păstra nu e nevoie decât de dragoste reciprocă. Aceasta e simplă şi nu are trebuinţă de farduri, nu cere nimic din cele exterioare. Prietenii crescuţi pe virtute depăşesc impulsurile cărnii, iar îmbrăţişarea lor e aceea făcută cu braţele sufletelor; două suflete, ar spune Shakespeare, care simt că în cartea sorţii sunt scrise pe acelaşi rând.

Prietenul adevărat îl acceptă integral pe celălalt, văzându-l în splendoarea normalităţii sale şi ştiind că nimic nu e mai lipsit de consecinţe decât să analizezi omul pe care îl iubeşti. Când iubeşti pe cineva, iubeşti omul în întregime, aşa cum este el, nu aşa cum ai dori să fie, proiectîndu-l pe bolta de neatins a aspiraţiilor sale neîmplinite; nu suntem suma slăbiciunilor, viciilor şi greşelilor noastre. Suntem suma iubirii pe care Tatăl o are faţă de noi şi a capacităţii noastre de a deveni imaginea Fiului său.

În fine prin mijlocirea omului prieten, trebuie să devenim prietenii Omului-Dumnezeu. De la prietenul-om, trebuie să învăţăm să comunicăm prieteneşte cu Dumnezeu. În caz contrar, nu cred că avem un prieten…

Pr. vicar,

Emanuel Bejenaru

Lasati un comentariu