Speră creştine! Recunoştinţă – 10 ani de har

A fost odată…o zi de april’

Îmi amintesc cu drag drumul trenului dinspre Pașcani spre Bacău. Drumul care mă ducea de acasă la seminar. Știu că pe acest traseu privirea mi se intersecta, ori de câte ori treceam prin orașul Roman, cu turnurile cele mai înalte ale Bisericilor. Vedeam de fiecare dată şi biserica noastră. Nu era foarte impunătoare în turn dar cu siguranță era vizi­bilă din tren. Nici nu îmi trecea prin minte că peste, aproape zece ani, voi ajunge să cunosc şi credincioșii acestei comunități. Când am aflat numirea mea aici prima imagine ce mi-a venit în minte a fost cea din tren. O imagine vagă. Bineînţeles am mai fost aici între timp şi la primiţia părintelui Tarciziu, darul oferit Bisericii de comunitatea dumneavoastră. Dar prima imagine a fost cea „neclară” din tren. Iar această imagine a devenit acum parte din viaţa mea… Încă din primele zile ale sosirii mele aici am aflat istoricul acestei comunități. Am auzit de eforturile ridicării acestei Bisericii. Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud în aceste nouă luni de când sunt în mijlocul dumnea­voastră: „şi eu am lucrat la ridicarea Bisericii”; „numai eu ştiu cât am muncit aici” şi alte expresii de acest gen.
Am observat bucuria, efortul, truda în consolidarea acestei comunităţi. Numeroasele iniţiative ale păstorilor: părintele paroh, părinţii vicari care m-au precedat au format din acest loc nu doar o comunitate, ci o comuniune. Aş putea spune că eu am găsit totul „de-a gata”.
De aceea aș vrea să vă provoc în aceste gânduri: vă mai amintiți de acea zi de aprilie în care a avut loc sfințirea Bisericii dumneavoastră?
Vă mai amintiți trăirile, sentimentele, pe care le-ați avut în acea zi?
În sfârșit, Domnul îşi făcuse casă aici în cartierul Favorit. În sfârșit Domnul privea senin din ceruri asupra voastră. Vă binecuvânta. Şi permiteți-mi să mi-l imaginez pe Domnul binecuvântând această comunitate. Cu mâinile deschise, gata să îşi ofere harurile sale.
Eu nu am fost de faţă. Fac parte prin „adopţie” de această comunitate atât cât Domnul va voi. Dar voi sunteţi fii. Sunteţi oiţe în staulul Bunului Păstor. Şi nu mă pot abține să nu vorbesc despre acest titlu.
Este minunat hramul acestei comunităţi: Isus Bunul Păstor. Un titlu unic în dieceză. Un titlu care îşi găseşte după zece ani menirea: Isus v-a adunat, v-a luat pe umerii săi, v-a condus până în această zi, probabil cu părul mai sur în cap, cu cearcăne mai mari la ochi, cu ani adăugaţi în traistă. Dar cu aceleaşi trăiri, cu aceleaşi sentimente, uniţi în acelaşi staul al Bisericii.
Nu cred că pot spune mai multe. Poate fotografia ataşată acestui articol mă ajută şi susţine ceea ce am scris. Curcubeul deasupra Bisericii: Harul lui Dumnezeu care, după zece ani, nu a încetat să lucreze aici. Cât despre mine, dacă mai urc în tren, imaginea devine acum mai clară.
La cât mai multe haruri de la Păstorul cel Bun!
Şi toate au început într-o zi de april’…
Pr. vicar,
Andrei Stolnicu
Îmi amintesc cu drag drumul trenului dinspre Pașcani spre Bacău. Drumul care mă ducea de acasă la seminar. Știu că pe acest traseu privirea mi se intersecta, ori de câte ori treceam prin orașul Roman, cu turnurile cele mai înalte ale Bisericilor. Vedeam de fiecare dată şi biserica noastră. Nu era foarte impunătoare în turn dar cu siguranță era vizi­bilă din tren. Nici nu îmi trecea prin minte că peste, aproape zece ani, voi ajunge să cunosc şi credincioșii acestei comunități. Când am aflat numirea mea aici prima imagine ce mi-a venit în minte a fost cea din tren. O imagine vagă. Bineînţeles am mai fost aici între timp şi la primiţia părintelui Tarciziu, darul oferit Bisericii de comunitatea dumneavoastră. Dar prima imagine a fost cea „neclară” din tren. Iar această imagine a devenit acum parte din viaţa mea… Încă din primele zile ale sosirii mele aici am aflat istoricul acestei comunități. Am auzit de eforturile ridicării acestei Bisericii. Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud în aceste nouă luni de când sunt în mijlocul dumnea­voastră: „şi eu am lucrat la ridicarea Bisericii”; „numai eu ştiu cât am muncit aici” şi alte expresii de acest gen.
Am observat bucuria, efortul, truda în consolidarea acestei comunităţi. Numeroasele iniţiative ale păstorilor: părintele paroh, părinţii vicari care m-au precedat au format din acest loc nu doar o comunitate, ci o comuniune. Aş putea spune că eu am găsit totul „de-a gata”.
De aceea aș vrea să vă provoc în aceste gânduri: vă mai amintiți de acea zi de aprilie în care a avut loc sfințirea Bisericii dumneavoastră?
Vă mai amintiți trăirile, sentimentele, pe care le-ați avut în acea zi?
În sfârșit, Domnul îşi făcuse casă aici în cartierul Favorit. În sfârșit Domnul privea senin din ceruri asupra voastră. Vă binecuvânta. Şi permiteți-mi să mi-l imaginez pe Domnul binecuvântând această comunitate. Cu mâinile deschise, gata să îşi ofere harurile sale.
Eu nu am fost de faţă. Fac parte prin „adopţie” de această comunitate atât cât Domnul va voi. Dar voi sunteţi fii. Sunteţi oiţe în staulul Bunului Păstor. Şi nu mă pot abține să nu vorbesc despre acest titlu.
Este minunat hramul acestei comunităţi: Isus Bunul Păstor. Un titlu unic în dieceză. Un titlu care îşi găseşte după zece ani menirea: Isus v-a adunat, v-a luat pe umerii săi, v-a condus până în această zi, probabil cu părul mai sur în cap, cu cearcăne mai mari la ochi, cu ani adăugaţi în traistă. Dar cu aceleaşi trăiri, cu aceleaşi sentimente, uniţi în acelaşi staul al Bisericii.
Nu cred că pot spune mai multe. Poate fotografia ataşată acestui articol mă ajută şi susţine ceea ce am scris. Curcubeul deasupra Bisericii: Harul lui Dumnezeu care, după zece ani, nu a încetat să lucreze aici. Cât despre mine, dacă mai urc în tren, imaginea devine acum mai clară.
La cât mai multe haruri de la Păstorul cel Bun!
Şi toate au început într-o zi de april’…
Pr. vicar,
Andrei Stolnicu

Lasati un comentariu